17 decembrie 1989 La Cabinetul primului-secretar trebuia să - TopicsExpress

17 decembrie 1989 La Cabinetul primului-secretar trebuia să fiu la 7,30 … Cel târziu! Și plecam de acolo pe la 18-19… E drept, câștigasem 200 de lei la salariu. Dar îmi pierdusem libertatea. În plus, ca structură psihică, eu sunt un nocturn. Sunt pasăre de noapte. Pentru toate examenele învățam noaptea… Până la 5 dimineața, După care o luam pe jos prin București, din Grozăvești, până la Piața Kogălniceanu, de unde cumpăram presa (ca să vezi, presa, fără să bănuiesc că și eu voi lucre la ziar, la un moment dat!!), apoi luam tramvaiul 13 sau 14 și, pe Splaiul Independenței, reveneam la cămin. Mai apoi, când am devenit ziarist, la fel, scriam noaptea, când toți ai mei se culcau… Mă duceam la bucătărie, aprindeam un Carpați fără filtru (foloseam sipcă, țigaret, din lemn de cireș, costa 35 de bani) și scriam. La un moment dat, nu mai știam cât fumam… Ideea e că mă culcam târziu, iar acum trebuia să mă trezesc pe la 6 dimineața. Nu mă omora „munca”, ci statul în așteptare. Practic, în nomenclator, funcția mea se numea „șeful secretariatului tehnic”. Adică eram șeful secretarelor de la cabinetele secretarilor Angheloiu, Cotoară, Floareș, Oprea … Nu cred că m-au simțit de șef! Nici nu a fost timp, și nici nu mi-am dat importanță. Eu trebuia să programez cine și când poate veni la Elena Pugna. După ce o consultam, în prealabil. Apoi, îi duceam doamnei mapa cu corespondență (nu zic tovarășei, pentru că era o doamnă, o ingineră textilă deșteaptă, lucrase la UTA). Și, dacă avea intenția să vorbească, la un moment dat (vedeți ce elegant evit cacofonia!), cu cineva important, nu recurgea la secretara Aurora Marian, soția minunatului om de sport, Cornel Marian, ci mă ruga pe mine. Și cam asta era, într-o zi întreagă. Mă gândesc la faptul că unii vor crede că am beneficiat de favoruri, fiind acolo. Nicidecum. Poate, cei cu funcții importante, adică secretarii, beneficiau. Era discreție. Noi, „ăștialalți” aveam dreptul la un pui și la un kil de carne, cotlet cu os, care costa 37,50 de lei. Ați înțeles, sper, totul era contracost! Or, acasă, eram patru – eu, nevasta și doi copii. Nu îmi ajungea „oferta”, pentru o săptămână întreagă. Așa că dădeam „rația” mea Gabrielei Groza și mă duceam la Casa de comenzi, ori la o alimentara, „prin spate”, și cumpăram de acolo. Da, prin spate, pe unde intrau mai mulți decât prin față – prieteni, activiști, polițiști, profesori…. La Cabinetul tovarășei Elena Pugna, nu am ajuns nici măcar să cunosc „rânduiala”. Vine, într-o zi, Romică Hațegan cu băiatul – actualul mare arbitru, Ovidiu Hațegan. Își aruncă puștiu ghiozdanul și fuge în camera de „refugiu” a primului-secretar, deschide frigiderul și se servește cu un pepsi. Am rămas șocat de tupeu! Eu nu deschisem niciodată acel frigider, nu aveam de ce, Aurora era cea cu asemenea servicii. Dar, se vede, Romică Hațegan, cât fusese șef de cabinet, a dat frâu liber copilului… Copiii mei nu au venit niciodată acolo. Și nici soția… Trec 3-4 săptămâni de când mă aflam acolo… E 17 decembrie 1989. Sunt la casa părintească din Micălaca. Tăiasem doi porci. De regulă, tăiam 2-3, pe care îi creștea tata (într-o vară a omorât trei, că le adusese buruiană după o erbicidare. Amintire.). Zi de duminică, frumoasă, dar rece. Normal, doar era decembrie. Pe la ora 17, intră pe poartă Aurică, șoferul primului secretar, cel care îl servise și pe Pavel Aron. Zice: „Tovarășa prim vă cheamă urgent la sediu!”. Măi, să fie! Am fost și sunt specialist, am pretenția asta, în „salam de Nădlac”. Urma să-l prepar, dar… M-am îmbrăcat cu ce aveam acolo și m-am dus. La „sediu” agitație. În sala 63, secretarii și membrii Biroului Comitetului Județean de Partid erau la teleconferință cu Ceaușescu. Eram hăbăuc. Nu știam despre ce e vorba. Apoi, cineva, nu mai știu cine, zice că e nevoie de sânge la Timișoara, că i s-ar fi cerut tovarășei Angela Oprea, care răspundea de Social, deci și de sectorul sanitar. Cum Elena Pugna era la teleconferință, iar Aurora nu fusese convocată, încerc să înțeleg despre ce e vorba, de ce e nevoie de sânge la Timișoara. De la unul de la altul, aveam să aflu că acolo au fost „ceva” ciocniri între civili și armată. Mai multe amănunte nu știa nimeni, pentru că media nu a scăpat un cuvânt. Se termină teleconferința cu Ceaușescu. Toți, secretoși, nimeni nu scoate o vorbă, nimeni nu voia să fie „sursă”. Elena Pugna trece pe lângă mine, ne salutăm intră în birou și pauză… Trec vreo două ore și nu are nevoie de mine… Mă gândeam la ce naiba m-a chemat! Și mai mă gândeam la salamul meu care mă aștepta… La un moment dat, m-am îmbrăcat și i-am zis lui Aurică să mă ducă acasă… Nimeni nu mi-a sesizat plecarea, sau că lipsesc de acolo… Discuțiile se purtau între cei mari, în spatele ușilor închise. Acasă, am umplut vreo 35-40 de salami și am terminat pe la 2, spre dimineață. Ai mei mă întrebau ce se întâmplă. Nici nu știam ce să le spun… Nu înțelesesem nici eu… Doar că au fost ciocniri între civili și armată, că era nevoie de sânge. Când am ajuns la bloc, am deschis radioul la Europa liberă … Zbierete, împușcături, sunete de la fața locului, relatări… Am început să îmi fac o idee, și realizam despre ce e vorba… Aveam să aflu amănunte, dintr-o altă perspectivă, a doua zi, când a venit „în vizită”, la Elena Pugna, Trifon Darie, fost prim-vicepreședinte al Consiliului Popular județean Arad. Abia se pensionase, era timișorean. Sau, mă rog, locuia în Timișoara!