„18 Februarie 1983. Sunt în vârstă de 64 de ani. Din 1941 până în 1964 am fost în închisoare, torturat si batjocorit - mai întâi sub dictatura lui Antonescu, apoi sub cea comunistă... L-am mărturisit pe Hristos întreaga mea viată, iar în 1944 m-am închinat cu totul Lui. M-am confruntat mereu cu materialismul, fie el burghez, fie comunist. Am comparat si confruntat credinta crestină cu islamul, budismul, confucianismul si, fireste, cu iudaismul talmudic. Am comparat Ortodoxia cu Romano-Catolicismul, Protestantismul si neo-Protestantismul. Am dat o luptă mare cu ateismul. Aproximativ 5 ani de zile m-am aflat în izolare totală, înfometat si dezbrăcat. Mai mult de 15 ani am stat în încăperi comune - unele mai mici, altele mai mari; am trăit acolo, zi si noapte, silit, ca si toti ceilalti, să folosesc „tineta" pentru necesitătile fizice (un fel de hârdău). Uneori eram îngrămăditi opt detinuti într-o celulă de 6 1/2 picioare pătrate, dormind câte doi, trei sau patru într-un pat. Trupurile si sufletele ni se frecau unele de altele în fiecare clipă. Teroarea exercitată de gardieni, foamea, frigul si bolile păreau de-a dreptul suportabile în comparatie cu oroarea care se instala între oameni diferiti, disperati si adeseori decăzuti, descompusi. Am fost la munci agricole timp de doi ani. Era o muncă de sclav, iar noi eram înfometati si dezbrăcati. Lucram în vii si grădini de legume, dar muream de foame, pentru că ne era strict interzis să gustăm un pic din fructe sau zarzavaturi. Timp de peste 20 de ani mi-a fost mereu foame si adeseori eram distrofic din cauza rnalnutritiei. Mi-a fost frig în toti anii aceia de închisoare. Am fost bătut, chinuit si torturat ani de zile, pentru distrugerea rezistentei fizice si psihice [spirituale]. Am cunoscut direct înspăimântătorul domeniu al trăirii sub limitele suportabilului. Ani întregi am fost amenintat cu moartea. Mi se cerea mereu „sufletul" din mine. Mi-au oferit adesea viata, preferând perspectiva mortii tocmai pentru a-mi salva sufletul, constiinta, integritatea si numai Dumnezeu m-a ferit de prăbusire. Nu există om care să poată rezista tuturor acestor chinuri. Multi - multi ani, cam 15, am fost terorizat cu spectrul „reeducării " în scopul restructurării" mele si "spălării creierului". Doar purtarea de grijă a lui Dumnezeu m-a salvat. Am îndurat teroarea din partea temnicerilor, dar una si mai feroce din partea informatorilor si asasinilor din chiar rândurile detinutilor, care trecuseră de partea puterii politice. Am cunoscut fiinte omenesti dezamăgite, cu expresii diavolesti pe chipurile lor si care săvârseau fapte demonice. Am fost înconjurat de o atmosferă de tovărăsie de demoni, care pendula între răutate si criminalitate. Am purtat de grijă unor oameni pe moarte: unii deznădăjduiti, altii în stare de revoltă, altii calmi. Am văzut „sfinti" care radiau lumină, murind într-o atmosferă cerească. Am ascultat vorbind profesori, savanti, oameni de litere. Am învătat mai mult decât într-o universitate. Am cunoscut comunisti si am cunoscut evrei în închisoare; am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese presedintele curtii militare care a pronuntat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit si el în temnită. Am cunoscut burghezi si comunisti atât ca oameni liberi, cât si ca detinuti. Si pe toti i-am cernut prin Duhul lui Hristos în Care m-am străduit toată viata mea să trăiesc. La capătul acestei amare experiente numai Hristos rămâne în mine viu, întreg si vesnic... Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăsi. In ziua aceasta am aflat zidită în fiinta mea sfintenia, asa fe1 încât nimic să nu mă mai poată despărti de ea. Este cea mai fericită zi din viata mea, desi în ziua aceasta a murit cel mai de pret om pe care l-am cunoscut vreodată. El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita si binecuvântata stare care m-a însotit întreaga viată. Am fost atât de fericit, încât am dorit viata vesnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simtit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, si fireste, si Valeriu a fost, perfect lucid, normal si constient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. In el se afla Hristos si am putut să fiu si eu părtas la starea lui binecuvântată de sfintenie. Îl umplea desăvârsit o stare de intensitale spirituală. Vesnicia se facea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăsi suferinta. Totul era scaldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simteam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibratie care mă tinea legat de pământ. De fericire - am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simtit Duhul Sfant care lucra si vorbea prin el. In slăbiciunea si epuizarea lui fizică am simtit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existentei. M-am gândit că sunt în ,,cer". Ma gândeam si la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinta lui Valeriu îmi dădea si mie tărie. Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârsit iubirii lui Hristos. Stiu si simt că Valeriu mă însoteste si mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi" în care trăim si care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viata mea este Hristos. Mintea mea doreste si caută numai voia lui Dumnezeu. Nădejdile mele sunt la bucuria fagăduintelor Lui. Sunt constient de natura mesianică a Credintei Crestine si vreau să slujesc acestei Credinte în mod desăvârsit până la moartea mea. Ii iubesc pe oameni. Si, pentru mântuirea lor, urmez drumul Crucii. Iubesc viata, dar numai în perspectîva eternitătii; de aceea prefer să mor decât să îngădui o degradare sufletească sau a constiintei. Stiu bine că mă găsesc în luptă cu forte uriase care mă pot zdrobi si mă rog lui Dumnezeu sa-mi dăruiască întelepciune, putere si ocrotire. Desi din punct de vedere fizic sunt bolnav si cu toate că am nervii peste măsură de sensibili, rnintea îmi este sănătoasă si întreagă, iar gândirea limpede. M-am retras intentionat din lume, pentru că oamenii din lume mă împung si mă atacă, iar eu nu mă pot apăra altfel de ei. Nu pot sluji decât doar prin rugăciune, iubire, meditatie si dând mărturie. Slujesc pentru a-mi păstra sufletul întreg, nevătămat. Doresc să am un sfârsit crestinesc. Sunt pe deplin consient că am acumulat experiente semnificative, dumnezeiesti, omenesti, si, prin urmare, am obligatia să las o mostenire. Nu sunt iubitor de slavă desartă si doritor de a-mi scoate în evidentă propriul eu; doar pe Iisus Hristos vreau să-L arăt.Trăiesc singur izolat, tăcut. Văd dezastrul spiritual, politic, economic si militar în care se găseste lumea si nu cred că ar putea fi evitat. Lumea va suferi de pe urma erorilor ei de orientare mereu, până în momentul în care îsi va deschide mintea spre a primi adevărurile lui Dumnezeu, ca să aibă Credinta mărturisirii autentice. Doresc să-mi fac deplin datoria. Stim că lumea este cuprinsă în planul dumnezeiesc de mântuire. Cred. Iubesc. Nădăjduiesc. Astăzi, întocmai ca acum treizeci si unu de ani, mă simt strâns aproape de Valeriu si, împreună cu el, strâns aproape de Domnul nostru Iisus Hristos". Ioan Ianolide, cel mai apropiat prieten al lui Valeriu Gafencu
Posted on: Wed, 29 May 2013 10:31:45 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015