BIBLIOTECA ÎN FLĂCĂRI de Radu Principe de Hohenzollern-Veringen În decembrie1947, odată cu regele Mihai, pleca ultima instituţie care garanta democraţia în ţara noastră. Dar lovitura grea dată României, în afară de impunerea comunismului, a fost zdruncinarea brutală a identităţii naţionale prin instalarea unei administraţii cu răspundere limitată, care a înlocuit statul român. Între patruzeci de ani de comunism şi decapitarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea din confiscarea unei case şi incendierea ei. În decembrie 1989, dictatura comunistă dispărea. Dar odată cu ea se mistuia în flăcări Biblioteca lui Carol I. De ce a trebuit să ardă biblioteca, făcând scrum cinci sute de mii de volume şi nepreţiute manuscrise şi harţi? Ruptura de comunism a costat mult efort intelectual, psihologic, afectiv şi moral. În acest timp adevărata tragedie, şubrezirea statalităţii româneşti, pare mai greu de descifrat. La urma urmei, mediul transatlantic de astăzi are toate motivele să nu manifeste prea mult entuziasm faţă de aducerea aminte a actului de la 30 decembrie 1947. Este de notorietate faptul că regele Mihai afost abandonat, cu părere de rău, de către aliaţii occidentali. Iar structurile supranaţionale postbelice, NATO şi Uniunea Europeană, respectând exemplar democraţia, libertatea şi dialogul multilateral, îşi bazează filozofia tocmai pe delegarea unor părţi ale suveranităţii naţionale la nivel continental şi euroatlantic. Din fericire, puterea unei societăţi nu stă doar în politică,destinul unei naţiuni nu este scris doar de conducătorii ei, iar devenirea societăţii nu este creionată doar de minţile care-o luminează. Aşa se explică de ce Biblioteca Fundaţiei „Carol I” continuă să existe după nouăzeci de ani şi este la fel de frumoasă ca în prima zi. Biblioteca nu este doar o ctitorie, ci şi un simbol al Casei Regale. Faptul că Familia noastră are un rol de jucat în România de astăzi nu se datorează simpatiei oamenilor politici faţă de monarhie, nici neliniştii ţărilor lumii faţă de continuitatea statală sau identitatea noastră. In momentul în care românii au înţeles că patriotismul se măsoară în infrastructură, că rolul de model este la fel de necesar ca şi parlamentarismul, că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea, când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria, când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci românii au început să reconstruiască pereţii arşi ai Bibliotecii lui Carol I, pe care l-au declarat al doilea mare român al tuturor timpurilor. Unii au crezut, la început, că reconcilierea regelui Mihai cu prezentul românesc este un meşteşug al politicienilor şi un compromis confortabil al regelui. Cu timpul, a devenit limpede că regalitatea s-a intors în România pentru a veni în sprijinul statorniciei. Casa Regală reprezintă un leadership la fel de necesar ca şi identitatea naţională. Există o diferenţă între inţelepciune şi inteligenţă, între statornicie şi stabilitate, între oameni de stat şi politicieni, după cum este o diferenţă între Ioan Paul al II-lea şi funcţionarii Uniunii Europene. Uniunea Europeană poate desăvârşi una dintre cele mai binecuvâtate epoci din istoria continentului, combinând virtuţile instituţiilor şi valorile transatlantice cu valorile identităţii naţiunilor care o alcătuiesc. Aici ţările noastre, din centrul şi estul european fost comunist, pot juca un rol important : prin energii conservate patruzeci de ani, prin talent şi adaptabilitate izvorâte din confluenţa de neamuri şi religii, prin romantism şi credinţă. De asemenea, prin sensibilitatea excesivă faţă de chestiunea identitară. Este suficient să priveşti aula Bibliotecii „Carol I” aşa cum arăta ea în iunie 2007, ca să înţelegi că se poate construi o Românie curată, dar prosperă, delicată, dar bine dotată instituţional , paşnică, dar energică, elegantă, dar pragmatică, frumoasă, dar puternică. Pentru aceasta nu este nevoie de prea mult. E suficient dacă, de mâine, începem cu gesturi simple: le cerem politicienilor cu răspundere administrativă sa-şi facă treaba lor, şi nu a altora; respectăm instituţia pentru care lucrăm şi nu o folosim ca pe un obiect la cheremul nostru ; ne gândim de două ori înainte de a deschide gura; acceptăm evidenţa atunci când greşim; ne scoatem din minte eroarea că valoarea politicienilor stă în înfrângerea adversarilor şi consolidarea, prin manevre, a puterii dobândite; înţelegem că valoarea politicienilor stă în forţa lor de a administra;le cerem sa-şi ţină cuvântul dat, măcar când sunt la putere. Una dintre rarele intervenţii publice ale regelui Mihai, cea din 10 mai 2007, a răspuns nevoii de clarificare a Legii fundamentale, pentru a dobândi instituţii ale statului limpezi, neechivoce şi complimentare. Mesajul nu privea forma de guvernământ şi nici politica românească. Mihai I, ca şi Carol I, îndemna la respectarea instituţiilor, a literii legii, a răspunderii luate; el îndemna la loialitate într-o Românie în care trădarea, imoralitatea, minciuna şi tergiversarea sunt „sporturi naţionale” . A fost un mod discret, dar ferm de a face apel la instinctul binelui naţional. Carol I a înţeles că pereţii bibliotecii lui nu sunt bucăţi de mortar, ci bucăţi de geopolitică. Acelaşi lucru l-au înţeles şi cei care au incendiat-o în 1989. Astăzi, biblioteca ţine loc de Memorie statală şi dăruieşte mândrie. La întoarcerea de la ceremonia de inaugurare a aulei, mi-am dat seama că „Viziunea pe 30 e ani pentru România” pe care am alcătuit-o împreună cu principesa Margareta este mai importantă decat am crezut amândoi, când am scris-o. Prezenţa noastră în ţară la Palatul Elisabeta, nu este o întâmplare, o abilitate politică ori o alternativă monarhică, ci mirabila circumstanţă istorică în care regalitatea are şansa de a fi din nou utilă. din “Biblioteca în flăcări”pag.287-291. Editura Polirom 2007
Posted on: Sun, 11 Aug 2013 06:49:03 +0000
Trending Topics
© 2015