"Monahul cinefil - Nicolae Steinhardt" - fragment din volumul PSEUDOKINEMATIKOS. FALS TRATAT DE CINEMA ROMÂNESC (Editura Theosis, Oradea, 2010) Pentru vremurile relativiste în care trăim, un monah cinefil şi iubitor de artă (literatură, muzică, pictură etc.), cultură şi ştiinţă precum Nicolae Steinhardt (1912-1989) este „profan” şi poate chiar „eretic” în raport cu idealurile bisericeşti şi ale monahismului răsăritean. Totodată, el este proscris şi de contemporanii săi mai sceptici care, zeflemitori, îl consideră un „mistic” naiv şi patetic. Calea de mijloc (a treia variantă) este, încă o dată, exclusă. În articolele şi în însemnările sale, Steinhardt nu oboseşte să arate că arta este „nostalgia lui Dumnezeu, dorul de Dumnezeu”, un „imn de slavă a creaţiei”. Când este adevărată, afirma el , cultura – în care nu contenea să desluşească fondul moral, sensul, mesajul, cugetul - „nu este mai puţin caldă, vivace, puternică decât viaţa însăşi”. Pentru evreul Nicolae Steinhardt, convertirea la ortodoxie – prin botezul clandestin din sinistra temniţă de la Jilava, la vârsta de 57 de ani – a reprezentat un „acces la fericire” şi o ieşire din starea de „neagră deznădejde”. Chiar şi după tunderea în monahism (în 1980) interesul acestui spirit viu pentru artă şi cultură nu a secat. Dimpotrivă. Imediat după depunerea votului monahal, Steinhardt l-a întrebat pe duhovnicul său dacă mai are voie să scrie. Răspunsul acestuia a fost: „Nu numai că ai voie să scrii, ci mai mult, primeşti ascultarea să scrii şi să publici de sute şi mii de ori mai mult. Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu. Scrie fără frică, fără reţinere, nu îngropa talantul. Ce şi cum să scrii, dumneata ştii. Si sunt sigur că vei scrie numai ceea ce trebuie omului de azi, oamenilor în general, risipind întunericul în care ne aflăm”. …Şi a continuat să scrie, înmulţindu-şi talantul. Volumele apărute încă în timpul vieţii (dar şi cele publicate postum) conţin – printre nenumărate impresii culturale, literare, muzicale, teatrale etc. – şi câteva comentarii insolite pe marginea unor filme de referinţă. Puţinele rânduri rămase de la Nicolae Steinhardt despre cinema surprind acele creaţii cinematografice ce reflectă măreţia şi frumosul, păstrând contactul cu Misterul şi înfiorându-se în prezenţa Spectacolului şi a nebănuitelor semne duhvniceşti din filmele unor cineaşti uriaşi precum Chaplin, Buster Keaton, Fellini, Antonioni, Buñuel, dar şi Dan Piţa. Retras la mănăstire, Nicolae Steinhardt - devenit Monahul Delarohia – salută, în 1983, şi apariţia filmului românesc PROBA DE MICROFON de Mircea Daneliuc, pe care-l laudă mai ales pentru felul în care a surprins „degradarea şi mahalagizarea limbajului”. Dar „extraordinar”, „superior”, „senzaţional” şi „incomparabil” – ca realizare artistică („scenografie, cromatică, tonalităţi”), dar mai ales prin subiect - i se va părea CONCURS-ul lui Dan Piţa . „Frumos măiestrit, în imagini, sunet şi culori impresionante”, „cel mai bun de la Reconstituirea încoace şi cu mult superior ei”, CONCURS i se pare „o creaţie egală cu aceea, superbă, a lui Tarkovski: neuitata CĂLĂUZĂ şi amintind două din capodoperele artei mute: ORDET şi PATIMILE IOANEI D’ARC ale lui Carl Dreyer” . Ce a văzut Steinhardt în CONCRS? Un film poetic, „alegoric, dar limpede, evident” despre „viaţa şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos”, un „îndreptar de viaţă, cod etic, scară înspre desăvârşire şi factor epistemologic”. Ce presupune concursul de orientare („cuvânt esenţial, discreditat prin nediscriminatorie şi abuzivă folosire”) turistică? Însăşi „înţelepciunea vieţii (şi rostul ei): a şti să te orientezi cât mai judicios spre a nu ţi-o risipi şi a nu pierde putinţa (şi prilejul, unic) să te izbăveşti din toate primejdiile şi capcanele ei”. Membrii echipei însă tocmai asta fac: „îşi irosesc vremea – preţios şi straşnic cronometrata lor vreme – în tot soiul de nimicnicii, incidente, neghiobii şi lăturălnicii: vrajbe, invidii, încăierări, denunţuri, lăcomii, mizerabile pofte, rivalităţi, referate”. Găina înhăţată de personajul Mitică (Gheorghe Dinică) şi de care în ruptul capului nu vrea să se mai despartă e tot un simbol „al unei întregi viziuni a lumii şi a vieţii, cea specifică găinarilor; echipa, mai presus de orice, e o tagmă de găinari, de hoţi mărunţi, de răufăcători de speţă joasă”. Puştiul (Claudiu Bleonţ) – „un simplu muncitor ce poartă veşminte extrem de modeste, blând în gesturi, smerit cu inima, cuminte la vorbă”, „apărut de nu se ştie unde pe o sărmană bicicletă (ar fi putut fi la fel de bine să fie un asin)” – devine un fel de călăuză a echipei. El este arhetipul personajului pozitiv par excellence, „care nici o clipă nu s-a gândit la sine, care pe toata durata întrecerii a dat dovadă că trăieşte numai spre a face bine altora. El, care „întru totul corespunde preferatei definiţii a cărturarilor germani: der Mann der nur für die Anderen da ist” (omul al cărui ţel în lume este a fi numai întru slujirea celorlalţi), nu-i poate „vindeca de orbire” şi „smulge din gropile unde ei înşişi se aruncă ori cad prosteşte după ce, plini de nădejde, pentru alţii le-au săpat”. Ce bine le face? „Îi scapă de şerpi, de ispita sinuciderii, de belele şi necazuri fără număr, îi trezeşte din letargie, le întinde mâna spre a-i ajuta să treacă peste o prăpastie, îi aduce la lumină din întuneric, se bagă în apă adâncă pentru ei, le poartă rucsacurile şi greutăţile (păcatele, cum ar veni, dacă am ţine cu tot dinadinsul a grăi simbolic). Degeaba. Sunt temeinic afundaţi în găinăriile, răutăţile şi neroziile lor sub călăuzirea unui şef netrebnic şi guguman.” Întrebările ce se impun: Cine va birui? Cine va câştiga concursul? „Deşi numai de asta sunt acolo, în pădure, printre piedici şi taine, prea puţin le pasă. Uită principalul.” – arată Steinhardt. Şi totuşi, de ce anume le pasă şi le arde? „De sfezi, de a face dragoste ca dobitoacele, pe apucatelea, de a-şi fura singuri căciula, de a înfuleca orice le dă la gură, de a se vinde unii pe alţii, de a-şi vărsa veninul şi fierea unul pe altul.” Dar timpul se scurge, orarul e drămuit şi – spune povestea - concursul va să fie câştigat înainte de a se ieşi din pădure („din viaţă, din temporalitate, cum ar veni”, adaugă Monahul, evidenţiind conotaţiile escatologice ale CONCURSului): ieşirea din pădure se produce concomitent cu Marea Explozie, „următor căreia nu se mai poate face nimic şi regretele-s inutile, untdelemnul s-a consumat, uşile s-au închis, mirele a intrat în sala de ospăţ. Zadarnic este şi a face cale întoarsă, aşa cum – după spinoase discuţii şi ticăite tergiversări – autobuzul se hotărăşte a proceda. Prea târziu! Tabloul acum e de apocalips atomic: numai pulbere şi ceţuri. Puştiul a plecat, a pierit, lăsând în urmă doar nişte pânze albe, nişte fanioane, foarte asemenea unor giulgiuri.” În fine, Monahul remarcă „profunda originalitate a concepţiei regizorale autohtone” ce urmăreşte să obţină contactul cu tragicul şi sublimul „mai ales pe firul comediei bufe, al farsei fără înconjur, într-o continuă şi piperată atmosferă de mustărie, de bâlci, de pişicherlâc”. Şi tocmai acest contrast contribuie esenţial la „zguduirea spectatorului” ce devine tot mai conştient de adevărul că „distanţa dintre domenii aparent ireconciliabile este de fapt minimă”. Finalul, după atâtea „şotii, năzbâtii şi dandanale”, ia aspect de tragedie, de şoc şi metanoie. Astfel, CONCURSul este pentru Monahul Delarohia „încă o mărturie a imensului talent pe care-l mărturisesc cineaştii (ori toţi ceilalţi artişti) români când nu li se pun în cale personaje ca acelea care organizează şi ţin sub control strict concursuri de tipul paralel parabolei cutremurător şi fidel înfăţişate de Dan Piţa ”. Steinhardt ne mai arată insolit cum, la o lectură mai atentă, un film-document precum DOUĂ LOZURI mărturiseşte - involuntar - că „vechea societate nu era atât de straşnică pe cât se crede”. Straşnică, adică „înspăimântătoare, îngrozitoare, înfiorătoare, groaznică, sinistră” - aşa cum, în chip tendenţios, trebuia numaidecât zugrăvită în culori sumbre şi infernale. Iată, spre exemplu, cum Turbatu, şeful ghinionistului personaj ce visează să câştige la loto, îl întâlneşte pe acesta într-o cârciumă, beat - asta după ce a lipsit de la birou opt zile, fără să anunţe. Ce măsuri ia Turbatu ? Îi spune subalternului său că îl va da afară din slujbă dacă nu se prezintă la serviciu a doua zi, cerându-i totodată să predea cheile sertarelor, „fiindcă nici măcar această elementară cuviinţă nu avusese”. Adevărata miză a celor DOUĂ LOZURI - ne avertizează Nicolae Steinhardt - e în subtext, în background-ul social ce se doreşte descifrat: „o lume aşezată şi liberă ce nu a cunoscut, încă, adevărata turbare şi deportările în masă pentru felurite vini imaginare”. Pe Nicolae Steinhardt călătoriile şi incursiunile în lumea culturii l-au învăţat că „străinul, a cărui scară de valori şi ale cărui puncte cardinale sunt altele decât ale noastre, este totuşi aproapele nostru, vecinul nostru (cum spun englezii), semenul nostru adică, în înţelesul cel mai ontologic şi mai teribil al termenului” . Pentru el, nici călătoriile şi nici intrarea în labirintul culturii nu au fost „pretext al unei dezrădăcinări”. Acesta poate fi, într-adevăr, un pericol pentru „cei fără temelie lăuntrică, cei versatili şi uşuratici”. Pentru ceilalţi, „contactul cu alte universuri nu este decât îmbogăţire, izvor de mai multă îngăduinţă şi de înţelegere a nesfârşitei exuberanţe a creaţiei”. pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/11/caravana-pseudokinematikos.html
Posted on: Tue, 16 Jul 2013 13:49:18 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015