Nichita Stănescu (1933 - 1983) Poem Emoţie de toamnă La-nceputul serilor Viaţa mea se iluminează Sunt un om viu Cântec Leoaică tânără, iubirea Poem - Tu plutesti... Poveste sentimentala -------------------------------------------------------------------------------- Poem Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?... Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Emoţie de toamnă A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- La-nceputul serilor Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită. Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere. Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită din a timpului curgătoare putere. Simţeam că pot adormi, visând stele locuite. Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare, aş fi putut împinge nopţile-ncremenite ca pe-o elice-naintând, spre soare. Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire, numai gândul ca sunt şi că eşti. Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire, sub care beam azurul decantat în ceşti. Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele. Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre, şi când orele se-verzeau ca smaraldele, ne bronzam la lumina dragostei noastre. ...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna, un cântec de iarba cosită, de taciturne mări, în care inima de-atunci îşi revărsa meandrele pierdutelor candori. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Viaţa mea se iluminează Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru şi de sare. Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat. Trec fantome ale verii în declin, corăbiile sufletului meu marin. Şi viaţa mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenuşiu ca pământul la amurg. Oho, alerg şi salt şi curg. Mai lasă-mă un minut, Mai lasă-mă o secundă, Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Sunt un om viu Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce in ce mai bună despre viaţă Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine si insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect, un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise – şi admiraţia ce i-o port bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi place să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treaba, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fanteziei. E un spectacol de neuitat acela de-a ştii, de a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău, vechi, pe care l-ai rătăcit si nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi oferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, dupa o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung, iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Cântec E o întâmplare a fiinţei mele: şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece de delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloana sau altceva mult mai înalt, şi mult mai curând. Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt! Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsa spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Leoaică tânără, iubirea Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă. Si deodata-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene înca-o vreme, şi-înca-o vreme. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Poem - Tu plutesti... Tu pluteşti ca un vis de noapte deasupra sufletului meu. Iţi sprijini tâmpla de inima mea ca de o piatră roşie, şi aştepţi să-ţi spun numele tuturor lucrurilor pe care eu am isprăvit de mult să ţi le mai spun. Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită, înclinată ca mătasea unui steag într-o zi fără vânt. O, nu pleca nicăieri! Îmi voi rupe inima cu un singur gest al mâinii, ca să răsară durerea care ştie numele durerii, ca să răsară dragostea mea de bărbat care ştie numele tău ciudat, de femeie. Din volumul „Dreptul la timp”, 1965 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Poveste sentimentala Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine-a orei, tu – la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau între noi, înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-l înfigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată de căderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut structura materiei, de la-nceput. Nichita Stănescu (1933 - 1983) Poem Emoţie de toamnă La-nceputul serilor Viaţa mea se iluminează Sunt un om viu Cântec Leoaică tânără, iubirea Poem - Tu plutesti... Poveste sentimentala -------------------------------------------------------------------------------- Poem Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?... Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Emoţie de toamnă A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- La-nceputul serilor Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită. Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere. Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită din a timpului curgătoare putere. Simţeam că pot adormi, visând stele locuite. Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare, aş fi putut împinge nopţile-ncremenite ca pe-o elice-naintând, spre soare. Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire, numai gândul ca sunt şi că eşti. Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire, sub care beam azurul decantat în ceşti. Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele. Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre, şi când orele se-verzeau ca smaraldele, ne bronzam la lumina dragostei noastre. ...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna, un cântec de iarba cosită, de taciturne mări, în care inima de-atunci îşi revărsa meandrele pierdutelor candori. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Viaţa mea se iluminează Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru şi de sare. Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat. Trec fantome ale verii în declin, corăbiile sufletului meu marin. Şi viaţa mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenuşiu ca pământul la amurg. Oho, alerg şi salt şi curg. Mai lasă-mă un minut, Mai lasă-mă o secundă, Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Sunt un om viu Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce in ce mai bună despre viaţă Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine si insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect, un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise – şi admiraţia ce i-o port bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi place să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treaba, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fanteziei. E un spectacol de neuitat acela de-a ştii, de a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău, vechi, pe care l-ai rătăcit si nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi oferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, dupa o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung, iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Cântec E o întâmplare a fiinţei mele: şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece de delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloana sau altceva mult mai înalt, şi mult mai curând. Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt! Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsa spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Leoaică tânără, iubirea Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă. Si deodata-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene înca-o vreme, şi-înca-o vreme. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Poem - Tu plutesti... Tu pluteşti ca un vis de noapte deasupra sufletului meu. Iţi sprijini tâmpla de inima mea ca de o piatră roşie, şi aştepţi să-ţi spun numele tuturor lucrurilor pe care eu am isprăvit de mult să ţi le mai spun. Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită, înclinată ca mătasea unui steag într-o zi fără vânt. O, nu pleca nicăieri! Îmi voi rupe inima cu un singur gest al mâinii, ca să răsară durerea care ştie numele durerii, ca să răsară dragostea mea de bărbat care ştie numele tău ciudat, de femeie. Din volumul „Dreptul la timp”, 1965 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Poveste sentimentala Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine-a orei, tu – la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau între noi, înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-l înfigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată de căderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut structura materiei, de la-nceput. Nichita Stănescu (1933 - 1983) Poem Emoţie de toamnă La-nceputul serilor Viaţa mea se iluminează Sunt un om viu Cântec Leoaică tânără, iubirea Poem - Tu plutesti... Poveste sentimentala -------------------------------------------------------------------------------- Poem Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi şi ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?... Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Emoţie de toamnă A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem că n-am să te mai văd, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- La-nceputul serilor Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită. Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere. Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită din a timpului curgătoare putere. Simţeam că pot adormi, visând stele locuite. Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare, aş fi putut împinge nopţile-ncremenite ca pe-o elice-naintând, spre soare. Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire, numai gândul ca sunt şi că eşti. Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire, sub care beam azurul decantat în ceşti. Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele. Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre, şi când orele se-verzeau ca smaraldele, ne bronzam la lumina dragostei noastre. ...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna, un cântec de iarba cosită, de taciturne mări, în care inima de-atunci îşi revărsa meandrele pierdutelor candori. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Viaţa mea se iluminează Părul tău e mai decolorat de soare, regina mea de negru şi de sare. Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat ca o umbră, ca un şarpe dezarmat. Trec fantome ale verii în declin, corăbiile sufletului meu marin. Şi viaţa mea se iluminează, sub ochiul tău verde la amiază, cenuşiu ca pământul la amurg. Oho, alerg şi salt şi curg. Mai lasă-mă un minut, Mai lasă-mă o secundă, Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. Mai lasă-mă o briză, o undă. Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Sunt un om viu Sunt un om viu. Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. Abia am timp să mă mir că exist, dar mă bucur totdeauna că sunt. Nu mă realizez deplin niciodată, pentru că am o idee din ce in ce mai bună despre viaţă Mă cutremură diferenţa dintre mine şi firul ierbii, dintre mine şi lei, dintre mine si insulele de lumină ale stelelor. Dintre mine şi numere, bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3. Am şi-un defect, un păcat: iau în serios iarba, iau în serios leii, mişcările aproape perfecte ale cerului. Şi-o rană întâmplătoare la mână mă face să văd prin ea, ca printr-un ochean, durerile lumii, războaiele. Dintr-o astfel de întâmplare mi s-a tras marea înţelegere pe care-o am pentru Ulise – şi admiraţia ce i-o port bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri. Cu greu mi-aş putea imagina un pământ pustiu, rotindu-se în jurul soarelui... (Poate fiindcă există pe lume astfel de versuri.) Îmi place să râd, deşi râd rar, având mereu câte o treaba, ori călătorind cu o plută, la nesfârşit, pe oceanul oval al fanteziei. E un spectacol de neuitat acela de-a ştii, de a descoperi harta universului în expansiune, în timp ce-ţi priveşti o fotografie din copilărie! E un trup al tău, vechi, pe care l-ai rătăcit si nici măcar un anunţ, dat cu litere groase, nu-ţi oferă vreo şansă să-l mai regăseşti. Îmi desfac papirusul vieţii plin de hieroglife, şi ceea ce pot comunica acum, aici, dupa o descifrare anevoioasă, dar nu lipsită de satisfacţii, e un poem închinat păcii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării, magnetic, timpul, clipită cu clipită, gândurile mi le-nalţă ca pe nişte trupuri vii. E o fertilitate nemaipomenită în pământ şi-n pietre şi în schelării Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită, s-ar şi umple de ferigi, de bălării! Doar chipul tău prelung, iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Cântec E o întâmplare a fiinţei mele: şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece de delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-ma fericire, în sus, şi izbeste-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă şi în nesfârşire se face coloana sau altceva mult mai înalt, şi mult mai curând. Ce bine ca eşti, ce mirare ca sunt! Două cântece diferite, lovindu-se , amestecandu-se, două culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsa spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuita luptă a minunii că eşti, a-ntâmplarii că sunt. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Leoaică tânără, iubirea Leoaică tânără, iubirea mi-a sărit în faţă. Mă pândise-n încordare mai demult. Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă. Si deodata-n jurul meu, natura se făcu un cerc, de-a-dura, când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape. Şi privirea-n sus ţâşni, curcubeu tăiat în două, şi auzul o-ntâlni tocmai lângă ciocârlii. Mi-am dus mâna la sprânceană, la tâmplă şi la bărbie, dar mâna nu le mai ştie. Şi alunecă-n neştire pe-un deşert în strălucire peste care trece-alene o leoaică arămie cu mişcările viclene înca-o vreme, şi-înca-o vreme. Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Poem - Tu plutesti... Tu pluteşti ca un vis de noapte deasupra sufletului meu. Iţi sprijini tâmpla de inima mea ca de o piatră roşie, şi aştepţi să-ţi spun numele tuturor lucrurilor pe care eu am isprăvit de mult să ţi le mai spun. Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită, înclinată ca mătasea unui steag într-o zi fără vânt. O, nu pleca nicăieri! Îmi voi rupe inima cu un singur gest al mâinii, ca să răsară durerea care ştie numele durerii, ca să răsară dragostea mea de bărbat care ştie numele tău ciudat, de femeie. Din volumul „Dreptul la timp”, 1965 Tweet La inceputul paginii -------------------------------------------------------------------------------- Poveste sentimentala Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. Eu stăteam la o margine-a orei, tu – la cealaltă, ca două toarte de amforă. Numai cuvintele zburau între noi, înainte şi înapoi. Vârtejul lor putea fi aproape zărit, şi deodată, îmi lăsam un genunchi, iar cotul mi-l înfigeam în pământ, numai ca să privesc iarba-nclinată de căderea vreunui cuvânt, ca pe sub laba unui leu alergând. Cuvintele se roteau, se roteau între noi, înainte şi înapoi, şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât repetau, într-un vârtej aproape văzut structura materiei, de la-nceput.
Posted on: Wed, 02 Oct 2013 09:09:17 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015