Septembrie, luni... Hmm... Septembrie, luni, cum ar zice Brenciu... Horia Brenciu... Nu ştiu, o fi de bine, o fi de rău că e septembrie deja şi, başca, luni? Pe mine, ce-i drept, septembrie, luni, nu mă încântă în mod deosebit. Nu-mi cade tocmai bine la lingurică acest septembrie, luni. Aş fi preferat să fie iulie, vineri. Ehei, miez de vară, toi de vacanţă, soare, apă, călătorii, răcoare pe malul mării sau pe culmile muntelui... Viaţă, într-un cuvânt Dar septembrie, luni?!? Şi septembrie, şi luni? Pe mine deja, vorba unei bune prietene, care candidează cu succes la titulatura de foarte bună, m-au prins în mrejele lor norii gri. Care, ce mai tura-vura, sunt gata să devină negri, grei, apăsători. Dar, cum zice o piesă de teatru, semnată de o mare şi îndrăgită actriţă: încă-i bine! Da, încă-i bine... Ce-om mai zice, ce-oi mai zice, că eu sunt, iată, cu lamentările, în noiembrie, când s-o dezlănţui cerul, când pământul s-o face o băltoacă imensă, prin care trebuie să ne târâm spre treburi, când?... Brrrrrrrrr... Ne-or trece, oare, anul ăsta noiembrie şi vremea rea? Nu, nu ne trece nimic, vin toate, cum e scris să vină, doar mă iluzionez şi eu, doar visez la cai verzi pe pereţi, căci, de, sunt mandatară peste Prăvălia cu Visuri, la ce să reflectez?... E, deci, toamnă. Să vorbim, ca în orice toamnă, despre chestiuni, cum ar veni tomnatice. Ţuica, hâc... aţi făcut-o? Să curgă din cazan rachiul inodor, incolor, dar cu miros înţepător, de te îmbeţi doar mirosind? Şi dacă aţi făcut-o, mergeţi, ca să zic aşa, pe şipcă. Ştiţi doar că, na, are nevoie de bani, guvernul a pus taxe pe ţuica produsă în gospodărie... Zacusca aţi făcut-o? Hai, că la asta nu cere tribut. Aţi amestecat cu linguroaiele de lemn în cel mai mare recipient pe care îl aveţi pe acasă? Asta ca să iasă bună zacusca, doar n-o faceţi ca s-o daţi la găini... Porumbul l-aţi cules? L-aţi băgat în hambare? Vă ajunge mălaiul până vara viitoare? La vie aţi început să adunaţi recolta? Fierbe deja mustul în budane? Aţi pus ochii pe vreun berbecuţ ca să faceţi pastramă, să meargă, de, cu vinul din butoi? Şi, dacă tot e toamnă, începe – doamne, că tare chinuiţi mai sunt bieţii copiii ăştia! – şcoala. Rechizite aţi cumpărat? Că încă mai sunt utile caietele, n-a venit încă ministrul Pricopie să le decreteze nule şi neavenite. Şi, cam astea sunt chestiuni de toamnă. Adică eu pe astea le ştiu acum. La astea mă gândesc. Dacă voi aveţi alte idei, ţup şi le postaţi colea. Ca să mai facem şi noi schimb de gânduri şi de vorbe... Şi, până una, alta, luaţi, cum ar veni, de colea, un fragmenţel de roman. Ce să mai staţi să vă gândiţi la toamnă şi septembrie, luni... „Rug pe rugă” Iar se pierde în supoziţii, când cel mai simplu ar fi să meargă la faţa locului şi să vadă despre ce este, până la urmă, vorba. Ei, poftim! De unde au apărut toate maşinile astea care au blocat-o pe a lui? Au parcat şi oamenii ăştia pe fiecare centimetru. El o lasă special, când vine dimineaţa, în aşa fel încât să poată să iasă cu uşurinţă. Are carnet de conducere – nici măcar nu l-a obţinut la Piteşti, cum i-a reproşat mucalit într-o zi Ronaldo - şi maşină de mulţi ani, mai şi circulă destul de des cu ea, dar nu are nici acum dexteritate, îndemânare, veleităţi de şofer profesionist. La reparat sau la tot ce ţine de tehnică la autoturismul său, nici nu poate fi vorba. Abia de reuşeşete, şi asta cu destul de multă greutate, să schimbe roata de rezervă, când face pană. Desigur, dacă vorbim doar despre acest aspect din viaţa lui, căci, în realitate, Andreescu nu ştie să bată un cui, să schimbe un robinet, să mânuiască o şurubelniţă. Aduce de fiecare dată, când are nevoie, oameni care se pricep. Meşteri, cum le spune el celor iscusiţi la toate acestea. Ori, cum îşi spun ei cu emfază, specialişti... Mai la îndemână îi e să bage aspiratorul, să facă zacuscă, să spele geamuri. Dar nici pe acelea nu le face cu o neasemuită plăcere ori pricepere şi preferă să apeleze la vreo cunoştinţă, la vreo rudă săracă, la – în ultima vreme – firmele specializate în astfel de operaţiuni. Nu, e clar, oricât îşi dă silinţa, el nu poate să facă manevrele cuvenite ca să iasă printre maşinile astea cu a lui. Le ciocneşte pe toate. O face şi pe a lui zob. Poate mai intră şi-n zid. Doamne fereşte, poate mai loveşte şi vreo persoană care trece printre autoturismele astea şi dă de belea, de ajunge, din cauza asta, la gherlă. A scăpat dintr-una – aşa speră, cel puţin – şi intră într-alta. Mai bine să-l cheme pe Ronaldo. El e scăparea lui de fiecare dată când e în câte un impas de ăsta. Se uită după el prin curte, se duce în spate, întreabă la portar. Nu e Ronaldo. S-o fi băgat prin vreun birou, la căldură. Căci, pe gerul ăsta, care e gata să sfârtece şi pietrele, nu e de stat afară. Da, dar unde, în care birou, la cine s-a dus? Să urce şi să o roage pe Carmela să-l caute? Dacă nu ştie din prima unde e, durează până ce dă de el. Întotdeauna, din experienţă ştie, îl găseşte în ultimul loc în care întreabă. Indiferent care e acela. Să-i dea el acum un telefon? Ar fi fost bine, dar nu are mobilul în buzunar. Nu prea se împacă nici cu acesta şi, îl lasă pe birou sau acasă, deşi el nu e acolo, e plecat altundeva. Aşa că... Trece timpul şi nerădarea lui nu mai are limite. Trebuie să vadă de ce îl cheamă cei de la poliţie. Te pomeneşti că, după chestia cu ascunsul agendei, i-au făcut vreun dosar penal şi acuma îl şi închid, de cum ajunge la sediul poliţiei, pentru faptele sale grave. Să se ducă împreună cu vreun avocat? Are câţiva prieteni, ar putea să apeleze la unul dintre ei, sau la toţi, dacă situaţia devine gravă. Dar nu, nu se poate să fie aşa cum îi trece lui acum prin cap. Nu se poate! I s-a transmis să se ducă la poliţie când are timp. Când poate. Dacă era aşa cum îl încearcă acest gând, mai stăteau poliţiştii la negocieri cu el? Când poate, când vrea, când are chef, când e liber, să ajungă? Nici vorbă, veneau chiar ei şi îl „încălţau” mintenaş. Nu, categoric, altceva trebuie să fie. Poate, aşa cum a fost primul gând, chiar este vorba despre ceea ce scrie în agenda aceea. Uite, mai bine ia un taxi, că e staţia chiar lângă Centrul Cultural, ca să nu mai stea după Ronaldo. Acum nu poate să se supere pe el. I-a demonstrat că, dacă îşi dă silinţa, este un om pe care te poţi bizui. Şi, de fapt, de ce s-ar supăra? Are vreun drept? E bietul Ronaldo – i-a auzit pe unii zicându-i, mai nou, Tornado - de vină că au parcat alţii peste maşina lui? E vinovat că nu sunt locuri de parcare, nici în oraş, nici la ei, la centru? E vinovat că el e pafarist cu tot ce înseamnă îndemânarea la condus şi la mecanică? E responsabil de toate acestea? Nu e, desigur... Ei, şi la momentul acesta, atât de puţin contează toate astea, că se muştruluieşte în sinea proprie despre faptul că se pierde în astfel de gânduri. De asta se cade în clipa asta să-i ardă lui... Mintea umană are, însă, cărările ei pe care zburdă. Pe care, aparent, fără sens, rost şi noimă, umblă în cele mai aiurea momente. Zboară în cele mai bizare şi de neimaginat limanuri. Şi nu poţi s-o tragi la răspundere pentru asta. Andreescu se urcă, îngândurat, în primul taxi şi, laconic, abia şopteşte taximetristului: ─ La IJP, vă rog... Abia când ajunge acolo, realizează că omul ar fi putut să nu înţeleagă. Să nu ştie ce înseamnă iniţialele rostite de el, doar aşa, din vârful limbii. Să nu aibă habar de această abreviere. Să-l ducă cine ştie pe unde. Bine că a ştiut, ce rost mai au astfel de decantări de gânduri? Adevărul e că, are teribile probleme existenţiale şi el... Lumea se omoară cu gripa porcină, cu salvarea planetei, cu venirea Apocalipsei, acuma, în 2012, cu actele de terorism – unul stopat chiar la el în oraş - cu... Atentat terorist. Septembrie. Fata cu ochi măslinii. Iar ajunge, oricum o ia şi oricum o coteşte, la Cristina Dragu. E ca şi cum, prin nu ştiu ce infuzie miraculoasă, cineva i-a vârât-o în gânduri. Sau în inimă. Sau şi acolo, şi acolo. Şi, dacă circulă şi pulsează precum sângele înfierbântat, cum să scape de obsesia asta? A devenit, îşi dă seama, obsesie femeia asta. Gândul îi fuge nebun la ea, în orice moment. Se întâlneşte cu prietenii, bea, mănâncă, vorbeşte cu ei şi, deodată, ea se strecoară nepoftită, neaşteptată, în eul lui. Şi îl copleşeşte. Se duce la vreo lansare de carte, ascultă şi vede cum se desfăşoară evenimentul şi, brusc, ea vine iar. E tot cu el. Merge pe stradă şi priveşte, pătruns de poezie, fulgii zgribuliţi ai zăpezii şi realizează, inexplicabil, că alături de el curge uşor şi pasul ei. E bolnav, zace de gripă şi de gâlci la pat, are febră şi frisoane, se gândeşte că trebuie să-l vadă un doctor şi, iarăşi, răsare ca vioreaua ea, lângă el. Şi nici n-a avut nimic cu ea! Nimic, nimic... Dar dacă mai şi începea, desigur, teoretic vorbind, căci practic... o relaţie cu ea? Dacă se îndrăgostea nebuneşte şi ea de el? Dacă nu mai conta că e măritată, că are copii şi îl alegea, pentru eternitate, pe el? Dacă s-ar fi întâmplat astfel, cât de pătruns ar fi fost de toată fiinţa ei, dacă nici n-a fost nimic şi el nu şi-o mai scoate din simţiri? Şi dacă ar fi fost aşa, dacă, presupunem, alta ar fi fost situaţia cu el şi cu ea, ar mai fi murit atunci? Ar fi putut el sau soarta s-o protejeze? Ar fi trecut ceasul rău? Ar mai fi fost noaptea aceea nebună, cu fuga ei după Lari? De ce a plecat după el? De ce? Hm... Aşa s-o gândi la ea şi Andy? Sau şi-a găsit deja una care s-o înlocuiască? În fond, are copii, îi e greu şi lui, cineva trebuie să le fie mamă.
Posted on: Mon, 02 Sep 2013 09:39:11 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015