LA PIATA Mă întind peste tarabă şi mă zgâiesc. „Ce-aţi dori?”, mă întreabă vânzătoarea. „Ăă… nişte cartofi”, zic, nu prea convins. „Câte kilograme?”. Strâmb din nas: unii par a fi stricaţi, iar mulţi tăiaţi cu sapa. Îi împărtăşesc aceste mici temeri vânzătoarei. Sfântă născătoare de Dumnezeu, multe femei am supărat la viaţa mea, dar nici una n-a urlat cu atâta promptitudine! „Mă jigniţi!”, a ţipat ascuţit, şi, în liniştea ce căzuse peste piaţa Delfinului, ecoul s-a întors netulburat din pereţii metalici, înfigându-mi-se în urechi: „’niiiţi!” Cu o viteză surprinzătoare pentru o femeie proaspăt jignită, a înşfăcat un cuţit – cu care, în prima clipă, am crezut că îi înjunghie pe clienţii care o insultă. Din fericire, nu s-a repezit la mine, ci la moviliţa cu cartofi, executând cu mare iscusinţă o secţiune longitudinală în primul cartof care i-a picat în mână şi trântindu-mi apoi, demonstrativ, cele două jumătăţi de cartof în faţă: „Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce au cartofii ăştia?”. Într-adevăr, erau sănătoşi, mă înşelasem. Mi-am cerut scuze şi am cumpărat repede, de frică să nu folosească din nou asupra mea vocea piţigăiată. Acasă aveam să constat că nu mă înşelasem deloc; canalia de cartof era pe-o mână cu vânzătoarea.
Posted on: Tue, 05 Nov 2013 00:02:55 +0000