„A face”, în spaţiul limbii române, are un amplu perimetru - TopicsExpress



          

„A face”, în spaţiul limbii române, are un amplu perimetru semantic. Retorica obişnuită valorifică mai ales conotaţia pozitivă a termenului: „a face” e „a făptui”, a pune umărul, a ctitori, a realiza, a construi. Pe de altă parte, poţi să faci şi „nefăcute”, să te pre-faci că faci, să faci lucruri „contra-făcute”, „să faci praf” ceea ce există. Poţi „face” curte unei femei, dar poţi şi să „faci” de petrecanie unui duşman. Poţi să „faci” glume, dar poţi şi să-ţi „faci” griji, sau să te „faci” de ruşine. Poţi, evident, să faci ce nu trebuie, de pildă să „faci” burtă, sau să „faci” din ţînţar armăsar. Poţi să-ţi faci bine treaba, adică să ai cultul lucrului „bine făcut”, sau să nu-ţi faci treaba, adică să fii ne-trebnic. Cînd cineva ajunge să ocupe o înaltă funcţie administrativă, este mai mult decît legitim să te întrebi, la sfîrşitul mandatului, dar şi pe parcursul desfăşurării lui, ce a făcut insul cu pricina cu puterea care i-a fost încredinţată. În ce mă priveşte, s-a întîmplat ca, imediat după decembrie 1989, să pot „face” cîteva lucruri pe care le pot trece în bilanţul onorabil al episodului meu ministerial. Evident, nu totul a fost o reuşită, n-am fost scutit de greşeli, neîmpliniri, derapaje. Dar „am făcut”, de pildă, Muzeul Ţăranului Român, cu ajutorul nepreţuit al unor experţi de prima mînă: Horia Bernea şi Irina Nicolau. A fost un mod de a readuce clădirea de la şosea (Muzeu al PCR pentru cîteva decenii) la funcţia pentru care fusese construită înainte de război. Muzeul, gîndit riguros, dar fără crisparea anostă a etno-muzeografiei clasice, a fost lăudat de mari specialişti din străinătate (directorul de atunci al Muzeului Luvru, de pildă) şi, în 1996, a primit titlul de „Muzeu European al anului”. După moartea lui Horia Bernea, lucrurile au evoluat către banalizare. I-am cerut, amical, lui Dinu Giurescu să preia direcţia, dar prost sfătuit, fără experienţă în domeniu şi fără prea multă imaginaţie, el abia dacă a asigurat, inerţial, conservarea performanţei iniţiale. A trebuit să demisioneze, iar degringolada instituţiei s-a accelerat. A apărut spectrul unei schimbări radicale de viziune, de natură să pericliteze sarea şi piperul spectacolului muzeal, pentru a face loc unei fade expoziţii de obiecte folclorice. O anumită normalizare a fost mijlocită de Vintilă Mihăilescu, pe perioada unui directorat profesionist. După Vintilă Mihăilescu, a urmat, la conducerea muzeului, Virgil Niţulescu, asupra inaptitudinii căruia am avertizat în presă în preziua numirii sale. Omul s-a dovedit şi se dovedeşte perfect inadecvat cu sarcina sa. Muzeul evoluează spre un program de casă de cultură, cu cîteva elemente pitoreşti de iarmaroc patriotic. Poţi să-l vizitezi, duminical, ca să-ţi cumperi zacuscă şi ale „produse tradiţionale”. Spectrul unei demontări radicale a proiectului Bernea a apărut din nou la orizont. Pe scurt, ceea ce am făcut, în 1990, tinde să devină o „nefăcută”. Tot în 1990, am avut ideea să înfiinţez, sub egida Ministerului Culturii, un „Institut de Studii Orientale”. Era o reverenţă faţă de memoria lui Mircea Eliade şi a prea puţin cunoscutului indianist român Sergiu Al. George (al cărui nume a devenit numele noului institut). A fost instalat ca director tînărul istoric de artă şi sanscritist Radu Bercea. Una din reuşitele acestei iniţiative a fost aducerea în ţară a bibliotecii de la Paris a lui Mircea Eliade, incluzînd, pe lîngă cărţi, importante documente de arhivă (scrisori, conspecte, note de lectură ale marelui nostru compatriot). După plecarea mea de la minister, institutul a intrat, rapid, într-un regim de marginalizare: a fost trecut, mai întîi, în subordinea primăriei capitalei (?), apoi, „comasat prin absorbţie” cu Biblioteca municipală (fostă ”Mihail Sadoveanu”). Din instituţie autonomă, Institul de Studii Orientale a devenit astfel, cu întregul său patrimoniu, o secţie a unei instituţii a cărei funcţii e de cu torul altă natură. Practic, ceea ce se făcuse în 1990 a fost desfiinţat. Iar biblioteca şi arhiva lui Mircea Eliade sunt îngopate, astăzi, într-un depozit anonim şi, de fapt, în uitarea publică. de Andrei Plesu !
Posted on: Tue, 05 Nov 2013 10:28:39 +0000

Trending Topics



Recently Viewed Topics




© 2015