A şaptea lebădă şi borcanul cu castraveţi (fragment de roman ) Aveam deja zece ani de activitate în Intelligence. Deşi teoretic ştiam că este important ca sursele să fie loiale, să nu te mintă, să respecte nişte reguli, dar tot aşa de bine cunoşteam că obligatoriu este să le protejezi, să le ajuţi cu minimul de posibilităti ce le aveai atunci. Cât de important este să ai un agent loial, o sursă care să nu te trădeze adversarului sau să te mintă, pur-şi-simplu, din lipsă de informaţii. Dar cum poţi să ai certitudinea că un agent nu te trădează, că nu şi-a schimbat convingerile, crezul că face un lucru util pentru ţară, patriotic, sau pentru a „sluji o cauză”, ori motivaţia care a fost determinantă să accepte o colaborare a dispărut, a fost alterată, ori e caducă ? Atunci când aceste „garanţii” dispar, acest suport de loialitate nu mai există, nu mai ai nici certitudinea că sursa are motivaţia determinantă să mai furnizeze informaţii adevărate. Şi cum suplineşti această garanţie de loialitate ? Ca să nu mai vorbim dacă altcineva l-a „cointeresat” mai motivant şi l-a atras de partea lui. De aceea, obligatoriu pentru cine se respectă şi respectă această muncă, trebuie să-i verifice loialitatea faţă de tine, ca să nu mai pronunţăm cuvinte mari, „faţă de ţară”. Deşi să ştiţi că am întâlnit şi recrutat surse care au furnizat informaţii pentru că iubeau România sau pur şi simplu, pentru că erau români ori născuţi în România. Ca să nu mai spun de cei care iubeau cu patimă româncele noastre frumoase şi inteligente, că „făceau orice” pentru a le păstra. Dar noi românii, de cele mai multe ori când eşuam în munca de informaţii doar noi eram vinovaţi. Uneori eram atât de rigizi şi de puţin intuitivi că se ajugea la situaţii să pierdeam surse de mare valoare, pentru că eram stupizi, invidioşi ori ne ascundeam sub pretexul pueril că „respectăm legea” într-un domeniu secret, ce e pe lângă lege – la frontieră, de exemplu. Aveam o sursă căsătorită cu un occidental bine situat în lumea afacerilor, al cărui frate era în parlamentul ţarii sale, secretar la comisia de antiterorism. Comisia respectivă redacta periodic sinteze cu evenimentele teroriste de pe mapamod, reproducea articole de ziare pe tematică antiteroristă, viziuni privind evoluţia fenomenului terorist în lume, organizaţii teroriste mai active sau cele anihilate de structurile antiteroriste naţionale sau chiar cooperarea dintre state pe problematică antiteroristă. Materialele deşi nu se refereau la ţara noastră puteau fi utile pentru orientarea diriguitorilor noştri de la centru, mai ales cei de la sinteza informaţiilor, pentru a elabora studii şi teme pentru informarea şi pregătirea personalului cu privire la terorismul internaţional, ba chiar puteau lua exemplu pentru întocmirea de materiale de către unitatea noastră. Bineînţeles, aceste studii, nu puteau fi întocmite de către Marea Adunare Natională, parlamentul României, nu aveau asemenea atribuţii atunci, ci de către Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă. Sursa noastră Linda venea în ţară cel puţin de două ori pe an, de Paşti şi de Crăciun, pe care le petrecea cu familia, dar în special venea pentru mama sa pe care o iubea enorm. Relaţia operativă mergea destul de bine. Incă din primul an de colaborare m-a rugat să-i facilitez la graniţă scoaterea din ţără a unor alimente specifice româneşti, pregătite de mama ei, cu un gust specific „de casă”, pe care nu-l găsea în acea ţară, în special murături – castraveţi şi gogoşari umpluţi cu varză – din care îşi ducea 5-6 borcane de minim patru litri pentru a se aproviziona de iarnă, „ca tot românu`”. Vorbisem, cu aprobarea superiorilor, cu un şef de tură de la fronieră şi îi permitea să le scoată, deşi legea spunea că nu ai voie să scoţi decât 5 kg de alimente necesare pentru două zile hrană de persoană. O mare stupizenie, o mizerie de ordin, aşa cum le stă bine la români. Linda, imediat după Crăciun, pe care îl făcea cu părinţii şi fraţiii, cu BMW ei puternic, demara spre ţara de domiciliu pentru a petrece revelionul cu soţul şi familia lui de potentaţi occidentali în saloane somptuoase, în ţinute elegante de la cele mai bune case de modă. Si femeia noastră arăta nemaipomenit de bine ! O blondă gen Marina Vlady, dar mai unduioasă, mai fină, ingenuă chiar. Absolvise liceul special de balet de la Cluj şi urma să fie cooptată ori în corpul de balet de la Operă ori la ansamblul Fantasio din Constanţa. Intâmplător, Linda şi cu alte trei colege din liceu au fost alese, dintre cele mai bune eleve din ultima clasă de liceu şi încluse în baletul Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski la Opera din Cluj, unde cu multă graţie, la fel ca toate celelalte splendide lebede au încântat publicul clujean. Spectacolul, în premieră, regizat de un german, s-a bucurat de mare succes. Intr-o lojă centrală putea fi remarcată o domnă distinsă, cunoscută în oraş, flancată de doi domni necunoscuţi, care au aplaudat frenetic formidabila prestaţie a talentatelor lebede. Acea doamnă era directoarea fabricii de medicamente, un notoriu medic în oraş şi mare iubitoare de operă, care s-a oferit să le prezinte străinilor protagoniştii spectacolului, care în foaier organizase o mică agapă, ca la oricce premieră. Oaspetii străini invitaţi la spectacol erau oameni de afaceri, urmau să încheie contracte comerciale în domeniul sănătăţii. Aparent, erau patronul, cel mai în vârstă şi un tânăr ce putea fi bănuit că este secretarul sau consilierul primului. In realitate abia la sfârşitul spectacolului, când cei doi au acceptat invitaţia de a felicita artiştii, se va stabili că erau în fapt tată şi fiu. Doi proprietari privaţi care făceau afaceri cu statul român. Printre artişti, oficiali erau învitaţi la micul dineu şi tinerele lebede care serveau şi ele un mic sandvici pentru a-şi menţine silueta. Intre fete era şi Linda, a şaptea din rândul formaţiunii de lebede, dacă numărai de la primbalerină, eroina Odette, spre dreapta. Nu se distingea mult prea evident de celelalte, dar parcă graţia, tinereţea, unduirea trupului, chiar zâmbetul şi plăcerea de a dansa se puteau desluşi pe chipul ei suav, parcă depăşea normalul superb din spectacol. Acest amănunt nu i-a scăpat tânărului străin; în foaier a zărit lebăda ce, în mintea lui, înota pe deasupra unui lac albastru, o admira neutru, ca apoi să dorească chiar să-i atingă gâtul graţios, fin, să-i simtă piele catifelată, diafană ca într-un vis angelic. Nu îndrăznea mai mult. Dar insistenţele gândului, fluxul bioenergetic s-a interferat cu corola Lindei, care a întors capul şi a zâmbit uşor perceptibil către tânărul străin şi telepatic i-a transmis mesajul : ”să ştii că nu îmi displaci”. Apoi, instinctiv amândoi fac primul pas cu dreptul, semn bun că merg spre finişul dorit. Evoluţia relaţiilor a înaintat spre căsătoria Lindei cu tânărul străin, devenit după câţiva ani un om de afaceri prosper. La absolvirea liceului, cu note foarte bune, nu a mai fost repartizată să danseze pentru români, deşi cunoscătorii regretau că scena coregrafică românească pierde o prim-balerină viitoare, tânără cum era, probabil nu ştia ce pierde, a preferat să nu-i refuze mâna acestui străin bogat. Dar profesioniştii din „zona cunoşterii” în interesul ţării, nu scapău asemenea momente favorabile. Evaluând cazul putea să ne aducă oarece profit. Poate în domeniul extinderii relaţiilor comerciale, poate în obţinerea de tehnologii performante, de ce nu, promovarea unor produse româneşti. Nu era exclusă o evoluţie politică de succes a viitorului său soţ şi posibilitatea exercitării de influienţă în favoarea statului român. Atunci nu aveam certituidnea că e o posibilă sursă pe profilul antiterorist dar dezvoltând aria cunoşterii Lindei şi la familia soţului ei, s-a reuşit apropierea de fratele acestuia, un versat politician şi parlamentar, secretarul comisiei de combaterea terorismului. Căsătoria s-a făcut în ţară dar şi în ţara de adopţie ulterior, la care au participat mama sa şi un frate, pentru care Linda îmi garantase că revin în ţară. Aceasta la întoarcere mi-a povestit de somtuozitatea ceremonialului, inclusiv a celui religios, de invitaţii participanţi, printre care chiar un ministru, prieten bun cu fratele mirelui. Mă bucuram pentru Linda că a reuşit să acceadă în acea elită dar, ca să fiu sincer, mă gândeam şi la mine, cum să exploatez aceste stări de fapt într-o oportunitate, şi nu zic lucruri mari, dar aşa era, aşa gândeam, o oportinitate pentru ţară. Cititorii să fie siguri că nu mă gândeam să sprijin comunismul şi nici pe „tovarăşu`”, cum cred unii democraţi de azi şi nici să subminez capitalismul. Imi făceam meseria. Intr-adevăr nu cu mult timp în urmă, citesem o carte despre spionajul maghiar cu titlul : „Spionaj la aşternut”. Autorul cărţii bine documentat releva aportul semnificativ al unguroaicelor la succesele spionajului maghiar, mai ales în influienţarea unor decizii politice în favoarea Ungariei. Şi acum aş putea da nenumărate exemple de miniştri, prim-miniştri, chiar preşedinţi de state căsătoriţi cu unguroaice, evident plasate de serviciul de spionaj maghiar. Dar această istorie nu face obiectul cărţii. Este evident că Linda a fost recrutată pentru a ne furniza informaţii utile. Ce fel de informaţii ? Când şi despre cine sau ce ? Asta depindea de evoluţia ei în teatrul de Intelligence. Pentru Linda au urmat ani plăcuţi, cu excursii în cele mai renumite zone turistice şi saloane exclusiviste unde a cunoscut oameni noi, bogaţi, politicieni, finanţişti sau bancheri care manifestau interes pentru frumoasa şi inteligenta româncă. Deja vorbea fluient cinci limbi, trei de origine latină şi două de sorginte anglo-saxonă. Era o mică zeiţă în cercul restrâns al protipendadei bogate, un înger în comparaţie cu soţiile trecute ale celorlalţi participanţi, către care bărbaţii fără vârstă îşi îndreptau privirile şăgalnice, admirative iar soţiile lor se încruntau ori schiţau câte un zâmbet fals sau pervers, de invidie feminină manifestă. Timpul nu stătea pe loc. Trecea. Deşi corect în căsnicie dar mai puţin afectuos, dimensiunea sentimentală a familiei se estompa devenind aproape o convenţie. Şi când te gândeşti că Linda se căsătorise la nici 20 de ani iar acum avea 25, în plenitudinea unei femei care poate să-ţi ofere iubire. Dar spre regretul Lindei, după 4 - 5 ani de căsnicie, încă tânărul soţ, ce avea doar cu şapte ani mai mult, era mai preocupat de evoluţia acţiunilor la bursă decât de soţie, încât aducea deseori şi în dormitorul lor, acest loc intim şi sacru pentru o familie, un malder de ziare din Wall Street Journal, New York Times sau The Financial Times pe care le studia până noaptea târziu neglijindu-şi obligaţiile conjugale. Dar, dimineaţa când se trezeau, bucuros îi spunea soţiei, reuşitele în afaceri, etuziast îi comunica Lindei cu cât a crescut valoarea contului în dolari sau a proprietăţilor sale. Tânăra femeie se bucura de belşug, dar nu era suficient într-o căsnicie. Incepuse să sufere. A contactat în secret un avocat pentru un eventual divorţ. Dar nu a fost încurajată, în schimb s-a îndrăgostit de el, iar acesta a profitat. Viaţa ei fără giji se va complica de neînchipuit. Avocatul era apărătorul unor terorişti de extremă stângă, la a căror doctrina a contribuit chiar aviocatul respectiv. Ii va fi fatal. (VA URMA)
Posted on: Sun, 21 Jul 2013 16:53:28 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015