ALIMENTAREA CU APA POTABILA Prepararea apei potabile-TRATAREA APEI Apa provenită din apele de suprafaţă, trebuie prelucrată în scopul potabilizării, complex de procese numite curent preparare sau tratare a apei. Deja vechii egipteni foloseau sifonarea şi filtrele pentru apă. Au urmat grecii, romanii, indienii.... Procedeele au variat - fierbere, filtrare, tratare cu argint... Evul mediu a dus la o decădere tehnologică şi în acest domeniu, din care revenirea a început destul de târziu. În 1772 s-a introdus în Franţa sterilizarea apei cu hipoclorit de sodiu şi în 1829 a început la Londra folosirea filtrului lent utilizat şi astăzi. Metode convenţionale de tratare a apei sunt : sedimentare, coagulare, filtrare (fizică sau biologică), apoi dezinfecţie. Se mai folosesc opţional procedee de mineralizare, demineralizare, dezactivare, floculare mecanică, despumare etc. Filtrarea poate fi rapidă sau lentă, filtrare directă, filtrare cu presiune şi cu vid, cu microsite şi membrane.... Demineralizarea poate viza dedurizarea, deferizarea sau demanganizarea... De şi remineralizările se fac adesea cu schimbători de ioni. Dezinfecţia se face de regulă prin clorinare (cu clor, cu dioxid de clor, cu cloramină), dar şi prin ozonizare, iodurare sau bromurare, sau cu argint, permanganat de potasiu etc. Metodele avansate de tratare a apei cuprind: Adsorbţie, aerare, cartuş filtrant, electrodializă, osmoză inversă, distilare, congelare, ultrafiltrare, ultraviolete etc. Dezactivarea apei radioactive se poate face prin metode chimice (precipitare, coagulare), fizico-chimice (absorbţie, schimbători de ioni) şi fizice (evaporare). Nu există metode aplicabile practic de a epura specific o anumită substanţă. Prin urmare suntem nevoiţi să epurăm nediscriminatoriu clase întregi de componenţi ai apei, nu doar cei toxici, ceea ce duce şi la îndepărtarea unor substanţe dorite, şi mai ales la costuri mari şi muncă multă, consum mare de reactivi, schimbare frecventă de filtre etc. În România, prin HG 100/2002 de aprobare a normei de calitate a apelor NTPA 013 s-au definit următoarele trei tehnologii standard de tratare a apei pentru transformarea apelor de suprafaţă de categoriile A1, A2 şi A3 în apă potabilă: · Categoria A1: Tratare fizică simplă şi dezinfecţie (de exemplu: filtrare rapidă şi dezinfecţie). · Categoria A2: Tratare normală fizică, chimică şi dezinfecţie [de exemplu: preclorinare, coagulare, floculare, decantare, filtrare, dezinfecţie (clorinare finală)]. · Categoria A3: Tratare fizică, chimică avansată, perclorare şi dezinfecţie [de exemplu: clorinare intermediară, coagulare, floculare, decantare, filtrare prin adsorbţie (pe cărbune activ), dezinfecţie (ozonizare, clorinare finală)]. Printre substanţele chimic utilizate în tratarea apei se numără varul nestins, sulfatul de aluminiu, clorul, hidroxidul de calciu, soda caustică, dioxidul de carbon, carbonatul de sodiu, sulfatul feros şi sulfatul feric, cărbunele activat praf sau granule, silicoflorura de sodiu, polielectroliţi, amoniacul, fosfaţii, sulfatul de cupru, permanganatul de potasiu, hipocloriţii, clorura de sodiu argilele etc. Deşi sunstanţele sunt foarte diverse, elementul activ şi mecanismul e comun mai multor categorii. · Procedeele şi etapele de tratare a apei Staţiile de tratare a apei au structuri destul de diferite în funcţie de dimensiuni, complexitate, tehnologii folosite etc. De asemenea există şi ministaţii de tratare sau chiar dispozitive individuale. Totuşi, etapele de tratare sunt de cele mai multe ori aceleaşi şi principiile la fel. Apa se prizează de regulă din lacuri de acumulare, mai rar din râuri, din zonă de protecţie sanitară. Faptul că priza de apă nu e la suprafaţă şi că există grătare face ca de regulă la staţia de tratare, numită curent uzină de apă, să nu ajungă corpuri plutitoare sau solide mari. Ideal este ca înainte de tratare să o preepurezi prin trecerea printr-o porţiune de sol, fapt practicat în multe ţări, unde apa prizată se injectează în sol superficial şi la mică distanţă se extrage şi se introduce deja prepurificată în staţia de tratare propriu-zisă. Iată pe scurt procesele la care este supusă apa brută în continuare pentru a deveni apă potabilă: Sitarea este prima etapă a preparării apei. În staţia de site, prin trecerea apei succesiv prin site cu ochiuri mari apoi mici şi ulterior prin microsite, se îndepărtează corpuri plutitoare, peşti, plancton şi alte suspensii grosiere. Sedimentarea se produce în decantoare, care pot fi liniare sau circulare. Aici apa staţionează un anumit timp, în care suspensiile se depun gravitaţional pe fundul decantorului, de unde sunt îndepărtate periodic. Pentru că nu toate substanţele particulate se depun sau ar dura prea mult, procesul este amplificat prin floculare şi coagulare. În acest scop se introduc în apă reactivi cum sunt sulfatul de aluminiu, sulfatul sau clorura de fier, varul etc. Astfel particulele încărcate electric sunt legate şi se formează agregate mai mari, neutre electric, care precipită. Filtrarea este următoarea etapă, care se derulează în staţia de filtre. Există mai multe tipuri de filtre, care folosesc nisip respectiv cărbune activ. Cele mai răspândite sunt filtru lent (englez) şi filtrul rapid (american). Sunt de fapt bazine cu nisip pe care apa la parcurge de sus în jos, gravitaţional, ieşind limpede. Filtrele se spală periodic pentru a îndepărta masa de impurităţi reţinute. La filtrul rapid procesul de filtrare este mecanic, dar la filtrul lent este de fapt un proces mecanico-biologic deoarece în principal la suprafaţa filtrului se formează un strat colonizat cu alge, bacterii şi protozoare, care contribuie activ la reţinerea impurităţilor prin mecanisme chimice, enzimatice şi bacterivore. . Oxidarea este un procedeu suplimentar de îndepărtare a substanţelor poluante, care nu se aplică la orice staţie de tratare. Oxidarea se face cu reactivi precum ozon, clor sau Cl2O. Ozonul distruge clorfenolii şi alte substanţe ce afectează gustul apei. Clormetanii pot fi descompuşi cu ultraviolete plus apă oxigenată. Cl2O reuşeşte să oxideze şi ce nu poate oxida clorul şi ozonul. Eficienţa oxidării este redusă dacă sunt prezenţi acizi humici în apă. Pentru o oxidare eficientă trebuie ştiut ce poluanţi sunt în apă. În cele de suprafaţă este greu, pentru că sunt mulţi şi se tot modifică. Oxidarea îndepărtează mulţi compuşi nedoriţi, dar poate genera alţii, cum sunt cetonele, acizii carboxilici etc. Adsorbţia este o metodă folosită la unele staţii şi se face pe oxid de aluminiu, pe răşini adsorbante sau pe cărbune activ (impropriu numită filtrare pe cărbune activ). Stabilizarea apei cuprinde procedee destinate prevenirii modificărilor apei între preparare şi utilizarea de către consumator, şi anume evitării corodării conductelor sau precipitării / depunerilor în conducte. Ideal contra corodării este să se depună un fin strat de carbonat de calciu sau magneziu pe interior, dar asta depinde practic mult de pH, oxigen, bicarbonat etc. Dezacidifierea se aplică apelor acide, pentru a nu fi corozive. Se face prin aerare mecanică sau adăugare de reactiv sau trecere peste substanţe alcaline. Deferizarea sa demanganizarea se face în scopul îndepărtării acestor metale, care pot precipita în conducte sau crea probleme la consumatori. Prin introducere de oxigen, Fe2+ se transformă în hidroxid de fier 3+ puţin solubil. Asemănător se face şi demanganizarea, care este stânjenită însă puternic dacă sunt prezenţi în apă mult amoniu, clor sau substanţe organice. Există şi metode biologice de deferizare şi demanganizare, la care se folosesc bacterii. Dedurizare / decarbonatare. Duritatea apei este carbonatică (dată de carbonaţii de calciu şi magneziu) şi necarbonatică (dată de sulfaţii, azotaţii şi clorurile de calciu şi magneziu). Apa dură nu e favorabilă sănătăţii dar dăunătoare multor folosinţe practice (spălat, gătit, instalaţii de apă caldă etc.). De aceea, pentru potabilizare apa nu se dedurizează decât în cazuri excepţionale. Se face însă pentru folosinţe tehnice specifice, cum sunt încălzirea centrală, dializa renală etc. Distingem dedurizarea propriu-zisă, la care se extrage calciul şi magneziul cu schimbători de ioni care cedează în schimb ioni de sodiu si hidrogen, sau decarbonatarea, prin care se elimină ionul bicarbonat, prin schimbător de ioni sau precipitare. Dezactivarea apei se face în scopul îndepărtării compuşilor radioactivi. Cel mai frecvent se folosesc schimbătorii de ioni. Dezinfecţia apei se practică la apele de suprafaţă, filtratul de mal, apele subterane din soluri fisurate, carstice, sau ce filtrează slab din alt motiv. Scopul este distrugerea agenţilor patogeni - bacterii, virusuri şi paraziţi, incluzând chistele. Dezinfecţia apei poate avea efecte nedorite prin persistenţa în apa potabilă a unor substanţe folosite la tratarea ei sau subproduşi a acestora, cum sunt clorfenolii, haloacetonitrilii sau trihalometanii (în cazul clorinării) respectiv aldehidele, fenolii şi acizii carboxilici (în cazul ozonizării). De aceea metoda trebuie aleasă şi în funcţie de poluanţii prezenţi. Sunt mai multe posibilităţi de dezinfecţie, dintre care prezentăm cele mai utilizate: Clorinare gazoasă indirectă, cu clor gazos care se transformă întâi în soluţie. Asigură şi oxidarea diverselor substanţe organice şi anorganice. Dezavantajul major este că se formează compuşi secundari toxici (de exemplu trihalometani cum sunt cloroformul) , incriminaţi inclusiv pentru posibil efect cancerigen. O soluţie de evitare a formării lor este prealabila tratare cu ultraviolete şi ozon, procedeu controversat deoarece şi ozonul dă produşi secundari nedoriţi. Apa ce se supune clorinării trebuie să fie curată în rest, altfel cea mai mare parte din clor se consumă în alte reacţii decât cele vizate, de distrugere a microbilor. Un alt efect nedorit este cel al formării clorfenolilor, care afectează grav gustul chiar la concentraţii infime de 1:20.000.000 ! În apă trebuie să mai rămână o cantitate de clor rezidual care să anihileze microbii ce mai impurifică apa pe parcurs pe reţea până la consumator, dar nu în exces deoarece alterează apa organoleptic şi e şi dăunător sănătăţii. Cl2O are avantaje importante faţă de clorul gazos: pH-ul apei nu influenţează utilizarea lui; are gust şi miros propriu mai puţin deranjant ca şi Cl2; nu reacţionează cu fenolii şi deci nu alterează organoleptic apa prin clorfenoli; E mai puţin reactiv cu compuşii organici din ape şi ca atare se consumă mai puţin pe direcţii nedorite; formează mai puţini trihalometani şi produse secundare. Dezavantajele sunt că reacţionează cu acizii humici rezultând produşi toxici chiar mutageni. În plus formează cloruri şi cloraţi şi alţi compuşi, mulţi toxici. De aceea pe ansamblu nu se poate afirma că e mai bun dar nici clar mai rău decât clorul gazos. Ozonizarea constă în tratarea apei cu ozon, oxidant puternic care are şi el avantaje şi dezavantaje faţă de clor. Avantaje: Necesită timp mai puţin pentru reacţie (10 minute, faţă de 30 minute la clor); activitatea bactericidă este de 20 de ori mai puternică; nu este influenţat de pH-ul apei; nu persistă în apă şi nici nu dă produşi remanenţi (se degajă oxigen); nu produce clorfenoli şi nu afectează nici în alt fel gustul. Dezavantaje: Nu are efect de durată, remanent în reţea; eficienţa e afectată în prezenţa substanţelor organice, care concurează bacteriile pe care ar trebui să le atace; produce compuşi toxici cum sunt ozonidele, greu de dozat... Ultravioletele sunt o metodă de dezinfecţie aplicabilă apelor foarte curate, deoarece depind de transparenţa apei. Trebuie aplicate în strat subţire şi timp relativ îndelungat, fapt ce face metoda aplicabilă numai pentru volume relativ mici de apă. Se formează şi anumite cantităţi de ozon, care la rândul lui dă derivaţi toxici, deci nici tratarea cu UV nu e perfect curată. Tratare cu argint: Necesită apă foarte curată şi contact de mai multe ore a apei cu plăcile de argint. Este un bun dezinfectant dar aplicabil mai degrabă pentru a menţine o apă sterilă după ce a fost deja dezinfectată. Razele gamma sunt radiaţii electromagnetice, ionizate. Se folosesc mai rar pentru dezinfecţie. Ultrasunetele sunt vibraţii mecanice de înaltă frecvenţă care pot ucide microorganismele. Sunt rar folosite. La de dezinfecţia apei trebuie ţinut cont că viruşii sunt mai rezistenţi ca şi bacteriile coliforme, dar mai puţin rezistenţi ca protozoarele. Clorinarea obişnuită practic nu poate elimina Giardia de exemplu. Ca metode de dezinfecţie, eficienţa acestora scade în următoarea ordine: O3 > Cl2O > HClO > ClO- > cloramine. · Tratarea apei la nivel casnic Pentru cei care nu au o sursă individuală de apă ce nu necesită tratare şi nu au alimentare centralizată cu apă potabilă sau aceasta ajunge la ei în stare necorespunzătoare calitativ, s-au dezvoltat sisteme de uz casnic de potabilizare a apei. Gama de dispozitive este foarte largă, de la simpli schimbători de ioni pentru dedurizarea apei (pentru înlesnirea spălatului etc.) până la instalaţii complexe ce imită cele industriale de tratare a apei. Totuşi, cele mai multe filtre de uz casnic se bazează pe trei procedee, prezentate în continuare: Schimbătorii de ioni artificiali sunt dispozitive ce copiază procesul natural din sol prin care plantele extrag ionii de care au nevoie. Au o mare varietate constructivă şi schimbă anioni ( azotat, sulfat şi metale grele în schimbul clorului şi hidroxilului pe care îl cedează în apă) sau cationi (reţin calciu şi magneziu şi cedează sodiu). Ei sunt teoretic regenerabili, dar cei de uz casnic sunt majoritatea capsulaţi în cartuşe de unică folosinţă ce se aruncă la gunoi după epuizare din păcate. Dezavantajul este că aduc în ape alţi ioni care nu sunt chiar inofensivi (sodiul). De asemenea există un risc important de contaminare bacteriană masei filtrului. Nu reţine plumbul sub formă de particule şi nici compuşii organohalogenaţi şi există riscul de a ceda substanţe din răşina-matrice (monomeri etc.). Filtrele cu cărbune activ purifică apa prin adsorbţia substanţelor dăunătoare în interiorul masei poroase de cărbune. Aceasta are o suprafaţă uriaşă, de 1000 m2 / gram. Adică 5-12 g cărbune activ are suprafaţa unui teren de fotbal! El reţine acizii humici, hidrocarburile, compuşii organici halogenaţi, pesticidele nepolare, plumbul particule etc. Sunt regenerabile şi performante. Procesul de adsorbţie pe cărbunele activ este foarte complex şi incomplet cunoscut. Marea lor problemă este reversibilitatea procesului, adică desorbţia, uneori imprevizibilă, ce depinde de mulţi factori şi există ca risc mai ales când în apa de purificat sunt tot felul de poluanţi sau sunt oscilaţii de pH, temperatură, compoziţie. Unii poluanţi pot să îi dezlocuiască pe alţii şi astfel să fie cedaţi în apa care de fapt nici nu îi mai conţine de mult ci doar rămăseseră stocaţi în filtru. Alt dezavantaj este că şi în aceste filtre se pot dezvolta microorganismele şi de asemenea că nu reţin poluanţi precum azotaţii, EDTA, unele săruri, pesticide polare... Osmoza inversă este performantă, dar are ca dezavantaj faptul că demineralizează apa, eliminând şi compuşii a căror prezenţă e benefică. În plus s-au descoperit molecule ce reuşesc să depăşească cele mai bune membrane, inclusiv compuşi toxici. Sistemul trebuie curăţat des pentru a nu fi invadat de microorganisme. Filtrele de apă - prieten sau duşman? Filtrele sunt o soluţie extremă, scumpă, temporară şi imperfectă, oricât de performante ar fi. Ele nu fac bine nici mediului nici societăţii, pentru că în loc să protejăm apa visăm ca tehnica tot mai performantă s ne salveze, şi din apă foarte poluată să iasă apă bună de băut. Tehnic nici nu e posibil, deoarece nici un filtru nu reţine orice poluant, iar poluanţii se schimbă mereu şi se înmulţesc. Un filtru bun la ceva nu e bun la altă clasă de poluant. Un filtru imaginar care ar reţine toate moleculele în afara celor de apă ar fi un dezastru pentru scopul de potabilizare a apei, căci furniza o apă distilată, improprie consumului uman, ce ar trebui apoi remineralizată. Filtrele au şi multe efecte secundare. Schimbătoarele de cationi reţin beneficul calciu şi magneziu, introduc sodiu, potasiu sau ioni de hidrogen, argint şi prezintă risc de contaminare bacteriană. Schimbătoarele de anioni introduc clor, argint şi prezintă risc de contaminare bacteriană. Filtrele cu cărbune activ au riscul de străpungere (să lase poluanţii să treacă) şi prezintă risc de contaminare bacteriană, ca şi filtrele mecanice şi ca şi osmoza inversă, care în plus demineralizează apa, dau debit mic şi au randament redus, consumând multă apă brută pentru a obţine apa purificată. Testarea clasică a filtrelor, aşa cum e prezentată în majoritatea prospectelor şi reclamelor, este un nonsens, deoarece rezultatele depind direct de compoziţia apei brute ce se supune filtrării. Un test ar trebui să spună exact de la ce apă pleci şi ce apă iese, rezultate ce nu poate fi pur şi simplu transpus pentru o altă apă. Şi chiar atunci rămâne incertitudinea dată de filtrele de carbon activ. Dacă totuşi sunteţi obligaţi de împrejurări să cumpăraţi un filtru casnic, trebuie urmărit ca acesta să îndeplinească un procent cât mai mare din următoarele criterii: să nu îndepărteze complet calciul şi magneziul; să înlăture plumbul, cadmiul şi alte metale grele; să poată elimina azotaţii chiar când creşte brusc concentraţia lor; să reţină hidrocarburile policiclice aromatice, hidrocarburile halogenate şi alte asemenea substanţe organice dăunătoare; să nu introducă argint în apă; să nu introducă mult sodiu în apă. Sfaturi practice pentru cei siliţi să utilizeze filtre casnice: - Respectaţi cu stricteţe durata de funcţionare înscrisă pe cartuş şi faceţi schimbul la timp, altfel nu doar că nu mai reţine poluanţii, dar posibil să îi reintroducă în apă pe cei reţinuţi anterior! - Apa filtrată nefolosită imediat trebuie fiartă şi apoi pusă la frigider, altfel e mediu excelent de dezvoltare a microorganismelor. - După schimbarea cartuşului / setului filtrant, primii litri de apă produsă trebuie aruncată. - Regeneraţi sau schimbaţi cartuşele filtrante dacă au stat nefolosite zile / săptămâni întregi, deoarece riscul de contaminare bacteriană este foarte ridicat. - Nu încercaţi să reutilizaţi cartuşe vechi - Nu lăsaţi cartuşele să se usuce. Ca să funcţioneze, schimbătorul de ioni trebuie să fie umed. - Evitaţi filtrele ce folosesc argint ca mijloc de dezinfecţie - Colorarea apei în gri înseamnă carbon activ fabricat prost, dar este nepericulos pentru sănătate. Înlocuiţi cartuşul. - Afectarea gustului sau mirosului apei este indiciu clar că ceva nu e în regulă! · Tratarea apei în condiţii de teren În situaţii când trebuie consumată apă dintr-o sursă de suprafaţă sau una subterană dubioasă, se recurge la mijloace de teren de purificare a apei. Există filtre speciale de dimensiuni relativ mici (câţiva litri) cu care se poate obţine apă de băut pentru un grup restrâns. Mai sunt pastile de dezinfecţie (permanganat, perogen) dar trebuie mare atenţie la dozaj. Apa se poate filtra în filtre improvizate cu nisip şi cărbune şi fierbe pentru dezinfecţie. · Fântânile Apa din fântâni este în principiu bună direct de consum dacă apa freatică din zonă nu este contaminată şi fântâna bine construită şi întreţinută. Există norme precise în acest sens. Fântâna trebuie amplasată departe de latrină sau grajd, pe cât posibil mai sus sau la acelaşi nivel. Pereţii interiori trebuie să fie din tub de beton sau piatră iar la exterior vecinătatea imediată impermeabilizată contra infiltraţiilor. Fântâna trebuie să fie închisă / acoperită pentru a o feri de impurităţi iar găleata să atârne în timpul nefolosirii şi lanţul / cablul să aibă limitator pentru a nu ajunge găleata la fundul fântânii şi a tulbura apa. Calitatea apei din fântână trebuie verificată periodic şi fântâna trebuie tot periodic golită, curăţată şi dezinfectată cu clor. TRANSPORTUL , stocarea şi distribuţia apei potabile Apeductele au apărut încă din China şi Roma antică. În evul mediu le-au utilizat arabii, dar în Europa s-a reluat uzul lor numai în secolul XII. Unele aveau deja din timpul romanilor debite importante şi lungimi de zeci de kilometri. La ora actuală există apeducte de lungimi impresionante. În SUA; ape pentru New York este adusă de la 190 km, pentru Los Angeles de la 390 de km iar pentru San Francisco de la 500 km! În multe oraşe occidentale, castelul de apă este un veritabil castel ca arhitectură şi poziţie urbanistică. La noi multe rezervoare sunt mai anonime în mediul urban, subterane sau la nivelul solului. Rezervoarele clasice cel mai des folosite în România în mediul rural şi industrial sunt cele suspendate sferice sau tronconice inverse. Conductele folosite la alimentarea cu apă sunt din fontă sau oţel, mai rar din polietilenă, sticlă sau ceramică. Materialul trebuie testat şi autorizat, pentru a asigura că nu reacţionează cu apa sau nu cedează substanţă către aceasta. În multe ţări mai sunt reţele de apă din ţevi de plumb, şi pentru riscul de poluare sunt ţări în care legea prevede chirii mai mici la acele clădiri dacă se dovedeşte că apar concentraţii de plumb mai ridicate în apă sau chiar pentru simplul fapt că reţeaua e cu ţevi de plumb. În alte ţări utilizarea plumbului fusese interzisă încă din secolul XIX. De asemenea nu se admit ţevi de azbociment. Unele materiale plastice s-au dovedit atacabile de enzime bacteriene, devenind mediu de cultură pentru microorganisme. Trebuie ca materialul să fie absolut inert din punct de vedere biologic. Principiul de construcţie a reţelei de apă potabilă poate fi cel terminal (ca ramurile unui copac) sau cel inelar, care are avantajul că o întrerupere pe o conductă nu înseamnă automat privarea de apă a tuturor celor situaţi distal de acel punct. Reţeaua trebuie să fie bine protejată, să nu îngheţe, să nu fie avariată la alte lucrări, să nu treacă paralel sau pe sub cea de canalizare, pentru a evita posibile exfiltraţii şi contaminări. Ca principiu de funcţionare, o reţea de distribuţie a apei poate fi gravitaţională sau presională (bazată pe pompare). Totdeauna reţeaua trebuie să fie sub presiune, pentru ca în caz de neetanşietăţi apa să iasă din ea şi să nu se poată infiltra din exterior substanţe contaminante. Presiunea se asigură în reţea suplimentar cu unde e nevoie. Pe reţea se intercalează şi rezervoare. Acestea trebuie atent protejate, curăţate periodic etc. Calitatea apei din reţea trebuie supravegheată de către autorităţile sanitare şi de către furnizor. Se prelevează probe periodic de la uzina de tratare, de pe parcursul reţelei şi de la robineţi ai consumatorilor. Pentru a contracara eventualele impurificări trebuie ca în cele mai depărtate puncte să mai fie în apă urme de clor, dar nici prea mult. De aceea sunt dezavantajele reţelele foarte lungi sau asimetrice de distribuţie. Defecţiunile la reţeaua de apă trebuie reparate operativ şi cu precauţii pentru a reduce contaminarea. După întreruperi sau nefolosire mai îndelungată a unui robinet, apa trebuie lăsată un timp să curgă pentru a se elimina impurităţi din reţeaua apropiată. În scop de evidenţă, consumul de apă se contorizează cu apometre.
Posted on: Sat, 16 Nov 2013 19:52:43 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015