ASPECTE ALE SPIRITUALITĂŢII DACILOR Alexandru Georgescu În dezvoltarea complexă a spiritualităţii româneşti un rol determinant l-a avut spiritualitatea geto-dacilor prin fondul de viaţă străvechi, prin multitudinea de mituri şi credinţe despre viaţă şi nu în ultimul rând prin „nemurirea dacică” ce a constituit o caracteristică de primă importanţă a strămoşilor noştri, cea care i-a individualizat în antichitate ca fiind poporul care ştia să-şi acorde îndumnezeirea. Informaţii despre daci sunt oferite de gânditorii şi istoricii de seamă ai antichităţii începând cu „părintele istoriei” – Herodot (care evidenţiază înalta conduită morală a dacilor şi pregătirea militară spunând că sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”) şi continuând cu o serie de autori precum Hellanicos, Platon, Aristotel, Strabon, Porphrius şi alţii care au îmbogăţit cunoştinţele referitoare la spiritualitatea strămoşilor noştri. Cele mai importante aspecte ale spiritualităţii dacilor sunt cele ce fac referire la încercările strămoşilor noştri de a lămuri problemele fundamentale ale existenţei în strânsă legătură cu viaţa sufletească şi cu rosturile vieţii în genere. La daci se remarcă în mod deosebit necesitatea înţelegerii relaţiei dintre lumea de aici şi ceea ce este dincolo, acea dorinţă de a explica raportul dintre relativ şi absolut. La geto-daci ideea nemuririi sufletului capătă un sens aparte şi totodată denotă un punct de plecare în gândirea filosofică. Dacii nu au căutat niciodată nemurirea într-o iluzorie doctrină despre aceasta ori în spaţiul pur al ideilor, ci în ordinea unei realităţi umane, fizice unde încercau să intervină prin mijloacele pe care le aveau la îndemână. Din afirmaţiile lui Platon reiese că ele erau mijloace naturale, în afara oricăror încercări ezoterice, oculte, învăluite în mister. Acordând o semnificaţie deosebită sufletului, geto-dacii considerau că la fel ca şi trupul acesta poate fi vindecat, că poate dobândi o nemurire a sa proprie. Corpul şi sufletul în concepţia dacilor nu apar ca două entităţi separate, disociate în manifestarea lor. Ideea „nemuririi dacice” este purtătoarea unui sens pozitiv şi anume eternitatea fiinţei şi a faptei omeneşti într-un plan al continuităţii. Ideea „nemuririi sufletului” a jucat un rol foarte important în viaţa spirituală a strămoşilor noştri fiind una din învăţăturile lui Zamolxis despre om şi despre destinul său. Această idee fundamentală a spiritualităţii dacilor a consolidat cultul omului şi totodată puterea sa de afirmare despre o normă a vieţii acesteia de care dacii nu au fost niciodată străini fiind convinşi că faptele bune rămân nepieritoare pentru toţi ceilalţi. N. Iorga afirmă că ambasadorul dacilor trimis la Zamolxis constituia „o pregătire pentru martiriul creştin”. Trebuie amintit Clement Alexandrinul care compară jertfa dacilor cu jertfa creştinilor în Hristos. Această evoluţie nu este de mirare căci Sf. Grigore de Nazianz după ce a făcut apel la Apollon, Hermes de a sprijini biruinţa lui Hristos îl înfăţişează pe Zamolxis ca îndumnezeind pe tot (omul) în mijlocul geţilor prin săgeţile trimise de mulţimea ce îi expediază mesagerii. Este foarte clar că marele teolog capadocian atribuie lui Zamolxis puterea îndumnezeirii lui Hristos. Nemurirea dacilor reprezenta încrederea fără limite în viaţă şi rezistenţa împotriva morţii. Nemurirea este o încercare şi un „simptom” iar implantarea ei în suflet creează sentimentul istoriei. Ca rădăcină a conştiinţei istorice se evidenţiază trei dimensiuni ale nemuririi prin raportare la scara universală: 1) eternitate cronologică, cea care împinge mereu raţiunea şi voinţa, 2) unitatea spirituală şi ordonatoare a vieţii, creaţie a unei osmoze desăvârşite a unui popor ajuns la un asemenea grad de bravură încât era apreciat chiar de greci prin părintele istoriei, 3) continuitatea pe aceeaşi regiune de pământ prin înlănţuirea aceleiaşi vieţi. Credinţa în nemurirea sufletului care nu este întâlnită în comuna primitivă conduce la un cult al morţilor adică al pomenirii sau al anamneziei acestora, acest cult fiind specific popoarelor cu o istorie veche. Acest cult şi credinţă în nemurire leagă generaţiile trecute de generaţiile viitoare; această legătură a generaţiilor prin credinţa nealterată în trecerea sufletului într-o altă etapă a existenţei a contribuit în mod incontestabil la trecerea de la spiritualitatea geto-dacilor la cea a urmaşilor care au fost şi sunt românii. Într-un proces profund, îndelungat, „nemurirea dacică” devine nemurirea creştină, această transformare a avut loc în perioada formării poporului român şi în perioada creştinării sale. Între religia zamolxiană şi creştinism există o sumă de trăsături de apropiere şi complementaritate. În mod indiscutabil, nemurirea getică apare transferată în spiritualitatea românească şi anume în credinţe, datini, aspiraţii, creaţii şi prin multe alte dovezi care atestă faptul că sămânţa creştină a fost aruncată pe un pământ bun şi roditor pregătit de Zamolxis. Zamolxieni ori creştini, românii de astăzi au avut cultul jertfei pentru dobândirea duratei vieţii bucuria şi privilegiul de a trăi în lumină, în dreptate şi libertate, cele ce sunt atributele supreme ale unei înalte spiritualităţi dintr-o credinţă de neclintit în Dumnezeul Atotputernic.
Posted on: Mon, 02 Sep 2013 17:41:49 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015