Am atîtea taine pe suflet nespuse că aș putea întemeia un mic infern la marginea orașului Doamne ce greu este să pronunți ce ai pe suflet. Mai degrabă preferi să îți îndoi spatele din cauza greutății lor, invocănd că ai o durere lombară, decît să te faci de rîs în cartier. Cui îi pasă ce ai visat aseară, străzile sînt pline de idealuri mototolite aruncate la întîmplare. Mai sînt unii care adună săgețile învinse de jos, nu mai pot iubi au scurgeri de sentimente și trupul le este tulbure. Își însușesc foarte repede limbajul țărînii și nu se mai despart de ea niciodată. Lumea îl bîrfește că și-a cedat agitația, vîntului și că partea lui de cer a lăsat-o ierburilor să producă rouă. Rănile se evaporă foarte greu, nu mai este loc să freamăți în tine și din lipsă de vitamine nu îți mai cresc nici aripi.Ți se vede arsura pe scrisoarea de adio cînd te măsori cu o lumînarea. Degeaba porți medalioane cu animale vii dacă nu spui ce vrea poporul. Ești poetul de la care se așteaptă să spună adevărul. După ce trece furtuna adevărul are un început de pneumonie și respiră greu ca după o lungă necredință. Nu ești sincer cînd spui că vei vorbi după ce cunoști lumea mai bine sau după ce vei învăța și greaca clasică. Este mai greu să spui ce ai pe inimă, decît dacă ți-ai pune ochelarii de privit moartea și ai citi dintr-o leprozerie cîteva versuri memorate din greșeală pe oase. Cum ar fi să ies în piața publică și să reiau ca pe o poezie toate înjurăturile proletariatului, schimbînd destinatarul care azi în capitalism ține discursuri acompaniate de lăutari. Să îmbăt vîntul cu trăscău, nevalidat de OPC, după ce a terminat ședința de aerosoli și să îl pun să care mirosurile urîte ale lumii în camerele erotice ale politicienilor. Aș aduna tot gunoiul din oraș l-aș îmbrăca în ținută oficială, aș pune să i se cînte o manea necorectată etnic și l-aș înghesui în statutul partidelor. Aș vrea să mă întrebe cineva de ce trîntesc ușa cu furie cînd ea, pe jumătate dezbrăcată, nu mă privește pentru că este dependentă de bărbații care în mod inexplicabil atrag fulgere. Pe cine interesează că eu leg două strigăte cu cîteva raze de soare provenite dintr-o eclipsă cînd mă privesc în inimă și costat că este goală ca o casă părăsită. Toate femeile au plecat fără să lase măcar un bilet de adio. Se spune că nu trebuie să ai încredere în oamenii care în toată viața lor nu au vărsat o lacrimă, dar de unde știe lumea că eu pe lîngă chiuveta din bucătărie și din baie mai am una în birou plină cu lacrimi și pe care nu o deșert, decît in locul natal. Obișnuiesc să dizolv apusul în cana cu apă însă nimeni nu m-a compătimit pînă acum că reușesc să beau o asemenea amărăciune. Mă mișc permanent între două căderi să îmbătrînesc mai lent, mîinile mele nu au învățat nimic la școală, fac ucenicie la locul de muncă între două coapse de femeie. Cumpăr buchete mari de flori și le pun la uscat cînd voi muri să mi le aducă fără miros pentru că la un mort trebuie să-i duci flori moarte. Am atît de multe lucruri tăinuite în suflet pe care nu pot să le spun că aș construi un mic infern la marginea orașului. Aproape toți murim fără măcar să le vorbim sau să le aruncăm în fața trenului. Nu-mi mai periați hainele, dați-mi un văzduh albastru în care să mă prăbușesc și un trup de femeie cu care să mă învelesc.
Posted on: Sat, 27 Jul 2013 18:56:28 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015