Ambliopia strabică Strabismul (Fig. 4.2.) se defineşte prin lipsa alinierii globilor oculari determinată fie de anomalii ale vederii binoculare fie de anomalii în controlul neuromuscular ocular. Pacienţii cu strabism manifest, care favorizează în mod constant unul din ochi pentru fixaţie au cel mai mare risc de ambliopie. Ambliopia nu se dezvoltă în cazurile cu fixaţie alternativă, datorită faptului că ambii ochi au acces intermitent către centrii superiori, şi nici în tropiile intermitente, unde există cel puţin în anumite momente, cooperare binoculară normală. Cel mai frecvent ambliopia apare în esodeviaţii, iar exotropiile sunt intermitente la început şi nu permit ambliopizarea. Hipertropia are cel mai scăzut risc ambliogen deoarece pacientul reuşeşte să obţină fuziune cu preţul unei poziţii vicioase compensatorii a capului şi gâtului. Mecanismele patogenice ale ambliopiei strabice sunt (Fig. 4.1.): • Lipsa de stimul foveal adecvat; • Oprirea în dezvoltare implică un sistem vizual imatur datorat lipsei de folosire a ochiului deviat, acuitatea vizuală rămânând la nivelul valorii existente în momentul apariţiei strabismului – ochiul nu devine ambliop, ci rămâne ambliop; • Inhibiţia pasivă se produce prin extincţie dacă ambliopia anterioară persistă o perioadă suficientă de timp; • Inhibiţia activă sau supresia: presupune o inhibiţie la nivelul căilor retino – corticale a informaţiei vizuale venite de la foveea ochiului deviat şi poate fi o consecinţă, şi nu o cauză, a strabismului fiind generată de suprapunerea a două imagini foveale nesimilare. (Tehnici de dezambliopizare - Elena Avram, Sibiu, 2012)
Posted on: Mon, 22 Jul 2013 16:19:36 +0000