Andrei Pleşu: Câinii şi românii Adevărul, 9 septembrie - TopicsExpress

Andrei Pleşu: Câinii şi românii Adevărul, 9 septembrie 2013 Aş fi vrut să scriu ceva nou. Dar, în ţara noastră, unele lucruri sunt mereru noi, în sensul că au o actualitate perpetuă. De pildă problema câinilor vagabonzi. Am scris despre asta acum cinci ani. Degeaba. Cititorul va vedea că şi acum 140 de ani problema era pe tapet. Tot degeaba. Aşa că republic textul din 2008 (cu mici adaosuri), ca pe un omagiu adus indemolabilei continuităţi autohtone. În Curierul de Iaşi, nr. 129 din 26 noiembrie 1876, Mihai Eminescu publică un text intitulat "Ce se întîmplă din nesupravegherea cînilor". Textul sună astfel: "D.N. Pascu, subprefect în ţinutul Dorohoiului, primblîndu-se pe uliţele Mihăilenilor, a fost muşcat de un cîine turbat. Idrofobia au cuprins fără scăpare organismul numitului mai sus, încît, cu toate silinţele amicilor şi rudelor, dar mai ales cu toată lăudabila îngrijire de aproape din partea dlui Dimitrie Moruz, prefectul de Dorohoi, au repauzat în 17 curent. Acest caz ne reîmprospătează în minte drepturile de cari se bucură ab antiquo cînii în iubitul nostru oraş Iaşi, cari drepturi ar trebui supuse unei filantropice reviziuni din partea locurilor competente. Fiind odată bine stabilit că este oarecare deosebire între Iaşi şi Mihăileni, am întreba cu multă umilinţă: oare multă vreme au să rămîie neatinse imunităţile cînilor din oraş, cari cînd izolaţi, cînd doi cîte doi, cînd constituiţi în mici societăţi de voiagiu, se bucură de o existenţă foarte nesupărată şi totuşi foarte supărătoare pentru conlocuitorii lor bipezi. De aceea, pentru a evita o statistică specific ieşană a cazurilor de idrofobie, credem că nu greşim rugînd autorităţile competente a ordona o mai strictă mînuire a măsurilor pentru stîrpirea cîinilor de prisos". Textul lui Eminescu nu poate să nu ne lase visători. Carevasăzică, acum 140 de ani, peisajul autohton pregătea deja viitorul. În ciuda diferenţelor (inevitabile ca şi cele dintre Iaşi şi Mihăileni), oraşul românesc contemporan păstrează încă atmosfera şi problematica vechilor oraşe. Avem tradiţii. Şi le păstrăm pios, fără să "mânuim" măsuri pripite împotriva lor. Carol I, proaspăt ajuns în noua (şi, pe atunci, modesta) lui reşedinţă bucureşteană, tot câini a văzut înainte de toate: câini şi grupuri pitoreşti de dansatori şi dansatoare de etnie rromă (numiţi, pe atunci, cu o incorectitudine politică încă inocentă, "ţigani"…). Aşa cum, la ţară, românul se face frate cu codrul, la oraş el se înconjoară de câini, pe care îi asociază cu o mitologie tandră: cînd, de pildă, vrea să evoce belşugul, românul vorbeşte de "cîini cu covrigi în coadă". Cînd vrea să înfiereze dezordinea unei comunităţi, vorbeşte despre "sat fără câini". Câinele are deci, preponderent, conotaţii pozitive: te trimite cu gândul la prietenie, la fidelitate, la bunăstare, la protecţie şi la Brigitte Bardot. Dumnezeu însuşi a avut, cîndva, nevoie de un ordin călugăresc care să-L reprezinte pe pământ cu umilitatea şi rigoarea câinilor: dominicanii, "câinii Domnului". Lucrurile s-au mai schimbat, totuşi: modernitatea a adus cu sine urbanizarea, adică transformarea satului fără câini în oraş cu câini. Şi chiar dacă excesul numeric al câinilor creează, paradoxal, aceeaşi impresie de sat fără câini, trebuie să admitem că vechea realitate e ridicată, acum, pe o treaptă superioară. Câinii noştri sunt, de la 1 ianuarie 2007, câini europeni. Au alte "imunităţi" decât pe vremea lui Eminescu. În curând, expresia "câine rău" va fi prohibită ca discriminatorie. "Viaţa de câine" va trebui să devină o viaţă demnă, decentă, cu drepturi ferme, ca ale tuturor vieţuitoarelor. Dar nicăieri ca în România, câinii nu se vor bucura de atâtea libertăţi post-revoluţionare şi nu vor beneficia cu atâta aplomb de nobleţea unei milenare istorii: aici, la Dunăre, trăim, ab antiquo, în mitologia lupoaicei, de sânii căreia atârnă, lacom, strămoşii noştri, Romulus şi Remus. După veacuri de domesticire şi decantare, lupoaica a coborât de pe steagul dacic şi de pe soclul latin şi a devenit "căţea comunitară". Şi pentru că Romulus şi Remus au crescut, ea ţine, nu la sân, ci în gură, câte un subprefect, câte un diplomat japonez, sau câte un copil nevinovat. E, aşadar, o căţea democratică şi multiculturală. Grivei, Zdreanţă şi Bubico ies, încet-încet, din lâncezeala idilică a culturii şi a mediului domestic, pentru a reprezenta "strada" şi a intra, uninominal, în Parlament. E noapte. Scriu, nu fără un mic palpit istoric, aceste rânduri şi, deodată, dinspre clădirea Guvernului (cu care mă măndresc a fi vecin), aud lătrăturile viguroase ale câinilor din cartier. Sânt cîinii mei. Ai noştri. În nicio capitală a Europei unite, nu poţi face experienţa unei comuniuni atât de intime cu trecutul şi viitorul reunite. Ascult şi aud, în întuneric, mesajul, totodată imemorial şi escatologic, al destinului naţional.