Bază pentru a crede Biblia........................Clerul creștinătății se împarte în două clase generale: fundamentaliștii și moderniștii, sau înalții critici. Ei au diferite concepții cu privire la Biblie. Fundamentalistul o ia pe toată în mod literal; înaltul critic o ia separat. Fundamentalistul o contaminează cu păgânism, învățând astfel de doctrine ca trinitatea, chinul veșnic, purgatoriul și alte crezuri învățate de păgâni cu mult timp înainte de Cristos. Când creștinătatea apostată a devenit catolică sau universală din și după secolul al IV-lea, a îmbrățișat învățături păgâne, cu scopul de a se folosi de păgâni și de a-i converti la creștinătatea nominală. Într-un efort inutil de a evita un conflict cu Cuvântul lui Dumnezeu, clerul fundamentalist răstălmăcește unele texte pentru a le potrivi cu păgânismele lor, așa cum a spus Petru: „Înțelesul pe care cei neștiutori și nestatornici îl răstălmăcesc, așa cum fac și cu restul Scripturilor, spre propria lor distrugere.” (Matei 15:6-9; 2 Petru 3:16) Cu toate că afirmă că se bazează pe adevărul Bibliei, fundamentaliștii și-au găsit credința lor în mitul păgân. Interpretările lor greșite cu privire la Dumnezeu și la Cristos i-au făcut pe mulți să se întoarcă de la Biblie. În acest fel ei contribuie ca instrumente pentru demolarea credinței în Dumnezeu și Cuvântul Său. Pavel a avertizat împotriva „filozofiei și a amăgirii deșerte potrivit tradiției oamenilor” și a spus că după plecarea lui se vor ridica lupi tiranici și vor risipi turma lui Dumnezeu. Isus a avertizat că astfel de lupi răpitori vor apărea îmbrăcați în haine de oaie. (Matei 7:15; Fapte 20:29; Coloseni 2:8) Ei vin din școlile clerice, deghizându-ze în spatele unei “piei” de seminar teologic pentru a părea servi ai lui Dumnezeu. Dar fie că sunt fundamentaliști sau moderniști, ei devorează mai degrabă decât să întărească credința. Criticul înalt modern face aceasta spunând că Biblia este doar un mit și o legendă, că din punct de vedere istoric nu este exactă, că mare parte din ea este ficțiune și în mod deliberat falsă. ARHEOLOGIA SUSȚINE BIBLIA La fel ca și în cazul evoluționiștilor, înalții critici au fost forțați să se retragă din pozițiile către progresul cunoașterii. Pe parcursul secolului XIX, înalții critici batjocoritori au strigat cu putere în acuzarea poziției Bibliei că Moise a scris primele cinci cărți ale Bibliei, unul din argumentele împotriva ei fiind că scrierea era necunoscută în timpul lui Moise. Când trebuie să cedeze la acest punct, o fac în silă și spun în mod arbitrar că și dacă scrierea era cunoscută, ea nu era folosită foarte mult, iar Moise nu cunoștea arta. Dar descoperirile ulterioare au completat înfrângerea înalților critici. Acum este binecunoscut faptul că scrierea era larg răspândită în timpul lui Avraam, că era folosită nu numai de adulți ci și de copii, ale căror manuale au fost găsite. Scrierea a fost cunoscută înainte de potopul lui Noe. Table de lut cu scriere pe ele merg înapoi până la al 40-lea mileniu înainte de Cristos, ajungând până la intervalul vieții lui Adam. De fapt, arheologia indică faptul că Adam a scris, și împreună cu alții ca Noe, Sem, Isaac și Iacov, au furnizat documente scrise din care Moise a compilat cartea Genezei, până la capitolul 37, versetul 2. Adam a fost folosit să scrie relatarea despre creație iar Noe și cei trei fii ai săi au scris despre potopul global căruia i-au supraviețuit în corabie. Aceasta contrazice afirmația înalților critici că Moise doar a purificat multele povestioare diverse despre creație și despre potop care au circulat printre păgâni. Descoperirile arheologice indică faptul că prin chiar stilul său, Moise a arătat că el a citat înregistrările lui Adam despre creație și ale lui Noe și ale fiilor săi despre potop. Afirmația de aici a înaltului critic este asemănătoare cu poziția lui în ce privește monoteismul și politeismul. El spune că mai întâi a existat politeismul, apoi evreii, printr-un proces de purificare au dezvoltat monoteismul. Arheologii contestă aceasta. Sumerienii sunt aproape cel mai vechi popor cunoscut de arheologie, iar la sfârșitul culturii lor, ei aveau un panteon de 5000 de zei. Dar pe măsură ce ne adâncim în trecutul lor, numărul lor scade, deoarece anterior aveau doar 750 de zei. O adâncire mai profundă ne duce înapoi în timpul când exista doar o singură divinitate, Zeul Soare, de la care a descins panteonul sumerian de 5000 de zei. Așa cum monoteismul a fost corupt în politeism, relatările adevărate, originale au fost de asemenea corupte pentru a se potrivi cu varietatea de dumnezei falși. Biblia conține adevărul relatărilor originale și arată monoteismul ca existând de la început. Politeismul și relatările corupte au urmat apoi. Arheologia susține această poziție, în ciuda înalților critici. Batjocură a fost îngrămădită și pe povestea turnului Babel. (Geneza 11:1-9) Arheologii au descoperit acum în Mesopotamia rămășițele unui număr de turnuri ale unor temple, iar unul dintre acestea se crede de către mulți savanți ai Bibliei că a fost turnul Babel. Sub imaginea unei reconstituiri a acestei așezări, citim: „O reconstituire a Babilonului și a Turnului Babel. Turnul … a fost început în al treilea mileniu înainte de Cristos dar nu a fost completat până la domnia lui Nebucadnețar.” George Smith, membru din conducerea Muzeului Britanic, în cartea sa „Relatarea caldeană a Genezei”, traduce scrierea găsită pe un fragment vechi care vorbește despre distrugerea unuia din turnurile templelor babiloniene, așa cum urmează: „Construirea acestui templu a adus ofensă zeilor. Într-o noapte au dărâmat tot ce construiseră. I-au împrăștiat peste tot și le-au înstrăinat vorbirea. Progresul a fost oprit.” La aceasta Joseph Free observă: „Această relatare poate fi o reflectare de mai târziu despre ce a avut loc atunci când Dumnezeu a venit la momentul construirii Turnului Babel și a împrăștiat oamenii peste tot încurcându-le limbile.” – Arheologie și Istorie biblică, pagina 46. O altă dovadă izbitoare a exactității istorice a relatării biblice este cazul celor 47 de împărați, în afară de cei din Israel și Iuda. Ei sunt menționați în Biblie, dar numele lor lipseau din istoria seculară. „Din acest motiv liderii învățați ai „înaltului criticism” i-au îndepărtat pe acești 47 de împărați din coloanele mitologiei. Ei erau grupați printre „fabulele și foclorul Vechiului Testament” ceea ce a indus în eroare școala să învețe în mod greșit că era una din principalele puncte slabe ale textului. Apoi, unul după altul, acești împărați disputați au început să se ridice din moarte într-o “înviere” arheologică. În unele cazuri a fost descoperit un mormânt; în alte cazuri, o tablă analitică, o însemnare a unei limite sau o clădire mare inscripționată cu numele împăratului. Acum, toate aceste personaje considerate fabuloase au fost transferate din coloanele „mitologiei” în înregistrările acceptate ale istoriei consacrate.” – Pagina 22 din „Oamenii morți spun povești”, de Dr. Harry Rimmer. O altă justificare a exactității Bibliei a avut loc atunci când a apărut un conflict între Moise și faimosul istoric grec, Herodot, de obicei numit „părintele istoriei”. Herodot a trăit în secolul V înainte de Cristos și a scris că egiptenii nu cultivau vița de vie și nu beau vin. Cu mai mult de 1000 de ani înainte Moise scrisese despre un paharnic a cărui îndatorire era să alimenteze masa lui Faraon cu vin. (Geneza 40:9-13) Criticii, în armonie cu politica lor, l-au acceptat pe Herodot ca și autoritate a lor și au respins relatarea Bibliei ca fiind eronată. Dar acum, arheologii au găsit printre frescele care decorează mormintele egiptene din antichitate unele care ilustrează egiptenii având grijă de vița de vie, culegând struguri, storcând sucul și strângându-l în vase de piatră sau de lut și în sticle din piele. Lăsând scenele egiptene și trecând peste ele până la timpul intrării Israelului în Canaan, ajungem la căderea miraculoasă a zidurilor Ierihonului și înfrângerea acelui oraș de către evreii conduși de Iosua. Când nici o confirmare arheologică a relatării Bibliei nu a fost disponibilă, caracterul ei istoric a fost imediat contestat. Acest lucru nu mai este posibil. Biblia ne spune că atunci când israeliții au trecut Iordanul, apele acelui râu au încetat să mai curgă, s-au strâns grămadă și s-au retras pentru un timp, pentru a permite israeliților să treacă albia Iordanului pe uscat. (Iosua 3:14-17; 4:18) Această oprire a apelor Iordanului a fost miraculoasă; dar aceste ape au fost oprite odată prin mijloace naturale. În 1267 A.D, în cazul unor inundații, apele au fost oprite pentru șaisprezece ore când o alunecare de teren din Iudeea a curmat curgerea lor. Secole mai târziu, în 1927, o alunecare de teren similară în același loc a oprit râul pentru 21 de ore. În decursul acelui timp, oamenii au trecut râul înainte și înapoi, liber, pe jos. Întâmplător, aceste două blocaje s-au petrecut în același loc în care s-au oprit apele Iordanului pe timpul lui Iosua. În ceea ce privește Ierihonul, relatarea scripturală arată că zidurile trebuiau să se prăbușească, dar se pare că fiecare secțiune, deoarece casa lui Rahav de pe zid trebuia să rămână un loc sigur pentru ea și pentru familia ei. Cetatea era blestemată și nu trebuia jefuită ci arsă. Iosua a pronunțat un blestem asupra oricui o va reconstrui. (Iosua 2:15; 6:5, 17, 18, 20, 22-24, 26) Potrivit relatării Bibliei, toate aceste condiții au fost întâlnite în distrugerea cetății. Arheologia confirmă aceasta? Da. Profesorul Garstang a început excavațiile la Ierihon în 1930. El a descoperit că cele două ziduri duble care înconjurau cetatea au căzut în pantă, ca și cum ar fi fost lovite de un cutremur sau de o mână nevăzută. Casele fuseseră construite pe grinzile care susțineau partea de sus a celor două ziduri, iar într-o secțiune, partea zidului a rămas tare, și se poate să fi fost acolo unde casa lui Rahav a fost ocrotită în catastrofa biblică. Excavatoarele au descoperit dovezi ale unui foc intens. Cetatea fusese arsă. Acest lucru nu este ceva neobișnuit în astfel de cazuri, dar aceasta nu a fost o ardere obișnuită, deoarece stratul de cenușă era neobișnuit de gros și se părea că s-a adunat tot combustibilul disponibil pentru a realiza o distrugere completă. Cetatea nu a fost jefuită, deoarce proviziile de curmale, orz, ovăz, măsline și alte produse alimentare au fost găsite carbonizate de flăcări. De asemenea, arheologii au estimat că nu a existat o reconstruire substanțială a cetății până la cinci sute de ani mai târziu. Aceasta ar însemna cam în timpul regelui Ahab, atunci când Biblia spune că cetatea a fost reconstruită. – 1 Regi 16:33, 34. COMBĂTÂND ATACUL ASUPRA LUI DANIEL Opinia înalților critici, în general despre cartea lui Daniel, este că acea carte este un fals. Ei spun că acea carte nu a fost scrisă de Daniel în secolul VI înainte de Cristos, așa cum afirmă Biblia, ci că a fost scrisă în jurul anului 165 î.Chr. de către o persoană necunoscută care doar a folosit numele lui Daniel pentru a crește valoarea scrierii sale. Un motiv pentru care fac aceasta este pentru că ei cred că declarațiile lui Daniel cu privire la urâciunea pustiirii au fost bazate pe ceea ce a spus Antioh Epifanus despre pângărirea templului din Ierusalim în 168 î.Chr. (Daniel 9:27; 11:31; 12:11) Ei în mod intenționat au pus scrierea profeției după cum consideră ei că este împlinirea ei, de vreme ce nu cred în puterea profeției. „Criticii au tratat predicția ca fiind credibilă, deci și-au bazat activitatea pe presupunerea că profețiile au fost scrise după ce evenimentele prezise avuseseră loc deja.” Dar că profeția lui Daniel despre „lucrul dezgustător care cauzează pustiire” nu a fost împlinită în anul 168 î.Chr. este clar, deoarece atunci când Isus a menționat-o două sute de ani mai târziu, împlinirea ei era tot de domeniul viitorului. Înalții critici ar trebui să dateze alcătuirea cărții după timpul lui Isus. Mai mult decât atât, ca să fie consecvenți, ar trebui să dateze scrierea cărții după 1914, pentru că atunci a început invizibil a doua prezență lui Cristos iar el a vorbit despre această urâciune ca fiind o parte a semnului vizibil pentru cea de-a doua Sa prezență. (Matei 24:15) Cât de incultă este nebunia înaltului critic! O altă obiecție ridicată împotriva cărții lui Daniel este că unele istorisiri din ea nu sunt altceva decât mituri. Ei arată spre relatarea despre cei trei evrei aruncați în cuptorul de foc și spun că astfel de lucruri nu au fost făcute. Cu toate acestea, excavatoarele au descoperit în Babilon ceea ce au crezut la început că este un cuptor de cărămizi, până când au citit inscripția de la baza lui: „Acesta este locul unde oamenii care au blasfemau zeii Caldeii au murit prin foc.” Batjocoritorii ridiculizează și istorisirea despre Daniel în groapa leilor, spunând că nu există vreo dovadă că era practicată o astfel de pedeapsă. Simplul eșec de a confirma ceva nu îl condamnă ca și fals. Cu toate acestea, în acest caz, a fost disponibilă o confirmare, deoarece excavatoarele au scos la iveală o groapă adâncă care avea această inscripție: „Locul execuției unde oamenii care l-au mâniat pe rege au murit sfâșiați de fiarele sălbatice.” Noi nu spunem că această groapă și acest cuptor sunt cele pe care le menționează Biblia, dar ele arată că astfel de lucruri au existat. Un punct la care criticii au lucrat mai mult timp a fost mențiunea lui Daniel despre Belșațar ca rege al Babilonului. Istoria seculară a indicat faptul că Nabonidus a fost ultimul rege al Babilonului și nu știa nimic despre nici un Belșațar. Așa că înalții critici au pretins acest lucru ca pe o dovadă suplimentară că acea carte a lui Daniel a fost scrisă cu secole după timpul lui Daniel și că aceasta explică cum scriitorul a făcută această greșeală teribilă specificând un personaj mitic drept ultimul rege al Babilonului. Ei au crezut că a fost făcută încă o eroare atunci când scriitorul a vorbit de ridicarea lui Daniel ca „al treilea în regat”, pentru că cineva făcut prim-ministru era de obicei al doilea în regat. (Daniel 5:1, 29, 30) Dar acum, acești critici nu se mai aud, deoarece inscripții ale lui Nabonidus relatează rugăciunile sale pentru fiul său mai mare, Belșațar. Un text cuneiform babilonian spune cu privire la Nabonidus: „El a încredințat o tabără fiului său mai mare, întâiul său născut; a trimis trupele țării cu el. I-a dat mână liberă; i-a încredințat domnia.” Regele Nabonidus era adesea plecat din cetatea Babilonului iar în absența lui, fiul său Belșațar, acționa ca rege. Belșațar l-a făcut pe Daniel al treilea în putere în loc de al doilea deoarece el era al doilea în putere, primul loc aparținându tatălui său, Nabonidus. În timp ce Belșațar acționa ca rege, Babilonul a fost luat de Dariu și Cir. Dariu a spus că a ucis regele când a luat cetatea dar o inscripție al lui Cir afirmă că l-a luat captiv. Nu există nici o contradicție. Așa cum arată Biblia, în noaptea când Dariu a intrat în cetate, regele Belșațar a fost ucis. (Daniel 5:30, 31) Dar mai târziu, Cir l-a luat captiv pe regele Nabonidus. „Veniți acum și să ne judecăm împreună” pentru unele dovezi că Daniel a scris cartea în secolul VI î.Chr. și nu un escroc patru secole mai târziu. (Isaia 1:18) Nu istoria seculară înainte de Cristos a păstrat vreo înregistrare despre existența lui Belșațar. Cum ar fi știut aceasta un falsificator din 165 î.Chr. când toți ceilalți, inclusiv istoricii, nu și-au dat seama de ea? Sau, cum ar fi putut ști un impostor din al doilea secol î.Chr. că Nebucadnețar a fost cel care a condus vastele operații de construcție în Babilon? (Daniel 4:30) Istoria seculară nu s-a pronunțat asupra acestui fapt iar arheologii au descoperit dovezile doar in timpurile relativ recente. Un înalt critic s-a scuzat șchiopătând: „Vom presupune că nu se știe niciodată”. Dar scriitorul cărții a știut, deoarece era Daniel și a trăit în decursul domniilor atât a lui Nebucadnețar cât și a lui Belșațar! Și nu a spus Isus Cristos că Daniel a scris cartea? (Matei 24:15) Prin urmare, ce greutate au sfidările stupide ale înalților critici? Istoricul evreu Josephus indică faptul că acea carte exista înainte ca Artaxerxe (probabil Artaxerxe al III-lea, care a început să domnească în jurul anului 474 î.Chr.) El afirmă că unele din profețiile lui Daniel au fost arătate lui Alexandru cel Mare atunci când acesta a intrat în Ierusalim în 332 î.Chr. Cartea lui Daniel se găsește în copiile originale ale Septuagintei, care a fost tradusă din ebraică în greacă pe parcursul secolelor III și II î.Chr. Un fragment din cartea lui Daniel a fost găsit cu Sulul de la Marea Moartă al lui Isaia, recent descoperit, pe care ceasul de carbon radioactiv a permis învățaților în Biblie să-l dateze în secolul II î.Chr. Deci cartea lui Daniel a existat pe parcursul acelui secol al II-lea, a fost copiat, a fost îndeajuns de bine cunoscută pentru a fi acceptată în canonul Bibliei, a fost tradusă ca și o parte a faimoasei Septuaginta originală și a fost asociată cu veneratul sul al lui Isaia. Nu ar fi putut fi o scriere recentă a unui impostor al acelui al doilea secol, cunoscută de toată lumea ca o carte care era o farsă stupidă. De asemenea, prima carte a Macabeilor, care este aproape contemporană cu evenimentele relatate în ea din al doilea secol, nu doar presupune existența cărții lui Daniel ci trădează de fapt o cunoștință a ei. (Compară 1 Macabei 2:59, 60 cu Daniel 3:26, 27; 6:22) Aceasta dovedește faptul că „Daniel” trebuie să fi fost scrisă cu mult timp înainte și devenise un fel de înregistrare autentică. În toate cele de mai sus, dovezile sunt copleșitoare. Așa cum Daniel au fost salvat din groapa leilor, tot așa și cartea lui Daniel a fost salvată din groapa mincinoșilor! CÂTEVA DOVEZI DE MĂRTURIE PENTRU BIBLIE Am intrat în unele detalii cu privire la cartea lui Daniel deoarece a fost în centrul țintei înalților critici. Atacurile lor asupra altor părți ale Bibliei pot fi în mod similar respinse. De fapt, acești sceptici hipercritici sunt adepții agnosticilor și ai ateiștilor. Se pare că sunt veri primari cu primii și veri de gradul doi cu cei din urmă. Ei desigur par că vorbesc aceeași limbă. Dar discursurile celor trei clase sunt inutile și goale iar arheologia a anulat multe din argumentele prin care ei au vizat Cuvântul lui Dumnezeu. Deși nu avem spațiu pentru a prezenta mai multe detalii arheologice, oferim ca dovezi de mărturie interesante ale exactității Bibliei, câteva declarații ale arheologilor și ale altor surse științifice. Aici sunt două declarații cu privire la Scripturile Ebraice. „Nu cred că va mai fi mult timp posibil, chiar dacă acum este posibil, să mai negăm acuratețea remarcabilă a detaliului în povestirile Vechiului Testament. Întâmplări până acum considerate legende, au fost dovedite istoric de descoperiri recente … Există efectiv istorie în spatele tuturor istorisirilor.” „Prin urmare este legitim să spunem că, în respect pentru acea parte a Vechiului Testament împotriva căreia critica fărâmițată a ultimei jumătăți a secolului XIX a fost în primul rând direcționată, dovezile arheologiei au fost pentru a-i restabili autoritatea și pentru a-i mări valoarea făcând-o mai inteligibilă printr-o cunoaștere completă a fundalului și a poziționării.” Ceea ce urmează sunt câteva declarații referitoare la Biblie ca la un întreg: „Nici un argument al Scripturii nu a fost dovedit lipsit de caracter istoric.” „Arheologia conține dovezi de necontestat pentru afirmațiile Bibliei. Relatări amănunțite despre descoperiri aproape fără număr dezgropate cu târnăcopul și lopata din mormintele antice și cetăți arse în ținuturi biblice susțin Scripturile așa cum trebuie.” „Acest scriitor a răsfoit odată cartea Genezei și a remarcat intelectual că fiecare din cele cincizeci de capitole sunt fie explicate fie confirmate de vreo descoperire arheologică – același lucru ar fi valabil pentru majoritatea capitolelor rămase ale Bibliei, atât din Vechiul cât și din Noul Testament.” Cu privire la abundența descoperirilor arheologice care se referă la Biblie, un arheolog a spus: „În masa năucitoare a tuturor acestor dovezi care împreună ar cântări tone ca cifre, dacă ar fi calculate, ar apărea fabulos, dacă ar fi un cuvânt, o mărturie, sau un fapt care să contrazică un singur rând din Sfânta Biblie.” Trei citate finale se referă la înaltul criticism. „Inexactitățile istorice susținute nu sunt declarații nedovedite de istorie, ci doar afirmații care păreau dificil de armonizat cu relatările sărăcăcioase ale istoricilor seculari. Mai mult, inexactitățile istorice susținute, au fost în mod constant diminuate înainte de cunoașterea crescândă a vremurilor lui Cir … Creșterea cunoștinței noastre despre această perioadă ne arată cât de precauți trebuie să fim în a pune la îndoială exactitatea înregistrărilor biblice.” „În decursul ultimilor zece ani, știința arheologiei biblice a arătat criticismului biblic a fi lipsit de înțelepciune în premisa lui și greșit în concluziile lui.” „Unul dintre cei mai străluciți arheologi moderni, reprezentând una dintre cele mai mari universități din lume, a spus în Irak: ’Am fost crescut un „Înalt Critic” și mereu nu credeam în adevărul actual al istorisirilor timpurii ale Bibliei. De atunci am descifrat mii de tăblițe și, cu cât învăț mai multe, cu atât cred că Biblia este adevărată.’” Toate aceste dovezi de mărturie pentru realismului Bibliei sunt o confirmare binevenită a credinței, dar având în vedere o dovadă mult mai bună de mărturie, aceasta nu este necesară pentru adevărații creștini. Avem acea mărturie mai bună în rugăciunea către Iehova: „Cuvântul Tău este adevăr.” (Ioan 17:17) Arheologia este necesară pentru unii pentru a furniza o bază pentru încrederea lor în Biblie. Dar există o bază mai bună decât aceasta.
Posted on: Fri, 02 Aug 2013 17:19:10 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015