Cavalerul Tac şi Misterele lui Zamolxis – a patra legendă Scris de Elisaveta Novac | 16 noiembrie 2012 | 1 ScrieLiber » Cultură și suflet » Istorie » Cavalerul Tac şi Misterele lui Zamolxis – a patra legendă Legenda 1 2 3 Sfinxul din Bucegi Se născuse într-o peşteră din sâmburele de foc închis într-o piatră de granit. Păstrase piatra miezul fierbinte al Duhului Înalt din care a slobozit chip de copil cu aleasă menire. S-a despicat în două felii colorate, şi a lunecat într-o albie limpede de cristal şi de raze. Copilul deschisese ochii în lumina din crăpătura grotei şi s-a rostogolit afară în chip tainic. Crescuse în mod miraculos din strălucirea însufleţită a începuturilor, lângă un izvor cu apă vie ce se răsfrângea spre buzele sale însetoşate. Fiecare clipă era o binecuvântare venită din crugul Ceriului pe calea unei raze sfinte, care lua chipul unui înger veghetor şi îl învelea sub aripile sale blânde şi calde. Se simţea norocos faţă de alţi fraţi ai lui veniţi din trupul pietrei şi risipiţi prin ţinutul fascinant. El a ieşit repede pe plaiurile muntoase şi a locuit lângă ciobani, la stânele de lângă grotele ascunse ale munţilor. Copilul munţilor îl numeau localnicii. Ceea ce părea misterios era faptul că, în timpul nopţilor, de multe ori, se transforma în piatră şi rămânea neclintit prin văile ţinutului, ori prin munţi. Era la nevoie cioban şi oştean puternic apărător al neamului traco-dac. Devenise voinic şi mult mai mare decât oamenii vremurilor lui, de aceea era un singuratic călător pe cărările vieţii. Într-o noapte, când Steaua cu Zece Colţuri a clipit de trei ori, s-a smuls de pe pieptul pietros al muntelui şi s-a ridicat, fără ştire, bătând din aripi uşoare, prin norii Ceriului, unde i-a întâlnit pe preoţii daci şi pe regi şi pe zei. - El e Omu, născut din sâmburele viu de granit! Le-a spus mai marele celor din jur. Toţi au privit către el cu luare-aminte. L-au învăluit cu dragoste şi prietenie. S-au minunat de înfăţişarea lui uriaşă, însă în vremurile acelea mulţi oameni mari la trup şi la suflet vieţuiau prin ţinuturile muntoase. Mulţi se născuseră din sâmburi de piatră însufleţiţi şi călătoreau precum străjerii prin plaiurile munţilor încărcate de strălucire. El era îmbrăcat în iţari, scurtă de lână şi căciulă de blană, ca toţi locuitorii din spaţiul muntos, în care a copilărit şi a crescut. - El este Omu şi are puteri şi energii nebănuite! S-a mai auzit prin învălmăşeala spumoasă a norilor albi. - El este singurul din stirpea umană, născut din piatră şi foc, singurul ales să locuiască veşnic la poarta Triunghiului, şi el va avea spre păstrare Cheia Sacră. Era o proorocire. O proorocire a marilor preoţi şi a iniţiaţilor în tainele lumii. - Aaa!… El este Omu! Se auzi corul de glasuri, prin norii ropotitori şi năvalnici ai Ceriului Sfânt. Afla omul de piatră acolo, în frunzişul ceţos, că mamă îi este piatra şi tată îi este sâmburele de foc coborât din tăriile înălţimilor sacre. Iată de ce în nopţile lungi ale iernilor reci devenea de stâncă şi rămânea nemişcat în vârfurile viscolite de zăpadă şi răvăşite de crivăţ. Ca nimic sa nu-l tulbure în calea lui spre veşnicie. Vârful muntos de unde s-a înălţat, în nori, se numea Omu şi a rămas şi el cu privirile îndreptate spre locurile în care echinoxurile se desenează pe cer, cu contururile clare ca acela pe care îl dobândesc la 21 noiembrie, când apar aurolele şi amplifică frumuseţea şi vraja plaiurilor. Cavalerul Tac şi Misterele lui Zamolxis a patra legendă foto 2012en.ro Şi Sfinxul, cu aspectul său omenesc, însufleţit, cu faţa proporţionată şi bărbia voluntară, căpătase o expresie de severitate şi putere şi se înaripase de gândul de a coborî în braţele pietrei-mamă, acolo unde se simţea în siguranţă şi unde focul primordial ardea în inima granitului. A privit coloanele de piatră ce sfredeleau zenitul şi a plutit uşor, ieşind din castelele fermecate ale norilor groşi, din pădurile lor rămuroase, din basmele ocrotitoare ale îngerilor şi ale marilor preoţi şi a ajuns pe podul Muntelui Ascuns, unde a îngenuncheat, a întinerit şi a îmbătrânit, iar piatra-mamă l-a prins în îmbrăţişarea ei, să veşnicească, sub crugul de cer, ca Paznic Veşnic al Hotarelor şi al Intrării în Triunghiul Sacru al Muntelui Ascuns. I s-a dat spre păstrare Cheia Sacră, aşa cum preziseseră marii preoţi. Făurit din Duh, din foc şi granit, Sfinxul se însufleţeşte doar atunci când vorbeşte regilor şi aleşilor lumii. Cavalerii danubieni simţiseră o chemare aprinsă către locul sfinţit de cer, iar mama lor i-a însoţit spre Kogainon să ia binecuvântare. Cerul părea deschis şi se contopea cu Muntele într-o tainică vestire a timpului înnoit. Înainte de intrarea în Sanctuar a gemenilor, veniseră mulţi preoţi şi regi să ia învăţătură şi binecuvântare de la Marele Zamolxis, şi Omu de Piatră s-a însufleţit de fiecare dată la apariţia lor, mişcând lespedea de la poarta ce ducea în Sala Triunghiului Sacru, ca aceştia intrând, să se înfăţişeze Zeului Dac, însuşi coborât din zona Stelei ce poartă veşnicia. Astfel însoţit de Duhul Revelator şi de Puterile cereşti, şi-a făcut apariţia, pe podişul unde se întâlnesc lumile, pe vârful înalt din creştetul Bucegilor, de unde Străjerul de Piatră priveşte, cu ochii adânciţi în orbite, întinderile fără de sfârşit ale Imperiului Dac, Deceneu – înţeleptul neamului, sihastru retras în imperiul singurătăţii. - Îngăduie, vrednic Paznic al Hotarelor, să intru la Marele Rege al poporului dac, la Zamolxis, să-i cer îndurare pentru lumea de-afară! - Paznicul despietrit, cu un gest de sfântă solemnitate, îi întinse Cheia Sacră lui Deceneu şi îi spuse cu blândeţe şi cu emoţie: Mergi la Zamolxis, Mare Preot! Mergi şi readu fericirea în Dacia Liberă! Scoate din întunericul de smoală poporul geto-dac şi smulge-l din lunga lui aşteptare. Dă-le oamenilor moştenirea ce li se cuvine, pacea şi libertatea de a trăi în lumină pe plaiurile lor binecuvântate, dăruite de Supremul la Întemeiere. Dă-le înţelepciunea şi iubirea, Deceneu! Şi lacrimi fierbinţi începură să curgă din ochii Omului de Piatră, lacrimi sărate care brăzdau faţa lui de cremene, lacrimi care nu-i curseseră până acum. Lacrimi care trebuiau să prevestească o eră nouă, întemeiată pe înţelegere şi pe dragoste, nu pe lupte aprige sau pe războaie. Se petrecea aici, pe Podişul Sacru al Bucegilor un lucru irepetabil: Sfinxul – Omul de Piatră pe lângă Cheia Sacră, plângând, primea Marea Iertare. Deceneu a privit cu luare-aminte peste întinderile fără hotare şi spre Cer cu credinţa că spirite nepieritoare, aparţinând universului îl vor străjui, mijlocind relaţia lui cu marele Mag şi cu poporul traco-dac. S-a pierdut în clipa următoare, parcă înghiţit de Duhul adâncului – sălăşluind în Triunghiul Sacru al lumilor apuse şi viitoare, şi a ajuns fată în faţă cu Zamolxis. Ţinuturile muntoase căpătaseră strălucire şi parcă fuseseră vrăjite de către Deceneu la venirea sa spre înălţimile maiestuoase, pe acoperişul Ţării Dacilor, unde se întâlnesc şi se înnoadă toate crestele. În trupul muntelui fremătau izvoare veşnice văzute şi nevăzute, dătătoare de viaţă şi încărcate de energie. Aici este locul unde se întâlnesc lumile la sfatul înţelepţilor. Aici vin regii şi marii preoţi să se închine şi să se binecuvânteze, din nori şi din energiile adâncului. Zamolxis îi va da liber pe calea înţelepciunii şi a ştiinţei, numindu-l pe Deceneu, Preot şi Vicerege, şi făcându-l să strălucească în mijlocul poporului său ca o adevărată minune. Poporul dac aştepta primenirea. Copiii ascultaseră înduioşaţi istorisirea sacră şi fiinţele lor au căpătat noi puteri iar, înclinându-se la picioarele Sfinxului – Stâlp al Ceriului, s-au retras, întorcându-se pe cărare către împlinirea destinului. Scântei aprinse şi fulgere roşii de foc se înălţau în jurul Omului de Piatră şi un cutremur al Muntelui s-a iscat la coborârea lor de pe podiş. Un cutremur care i-a oprit pe cărarea pietroasă, privind cu ochii deschişi miracolul luminilor şi al fulgerelor ce se ridicau de jur împrejurul Kogainonului.. Era începutul drumului lor spre iniţiere. De acum încolo vor trebui să se pregătească, să-şi maturizeze sufletul şi să se separe de lumea exterioară, concentrându-se către lumile interioare, învăluite în mister. Micii cavaleri primiseră binecuvântarea lui Zamolxis precum şi împărtăşania de rouă a Ceriului, aici pe tărâmul pietrei, sub privirea marelui Om, iar mama lor scosese din tolbă câte un arc de vânătoare şi le-a dăruit băieţilor săi şi le-a mai dăruit încă o dată atunci, sub geana Ceriului, munţii şi văile şi apele să le stăpânească în pace şi în bucurie. Era zestrea de la bătrâna Tracia pe care o moştenise şi ea. Vârfurile muntoase păreau sculptate din foc ca şi Omul de Piatră, care rămăsese cu ochii deschişi către nemărginirea ce scruta veşnicia. Micii cavaleri întindeau şi ei mâinile atingând aerul ca pe un corp moale, ca pe o fiinţă ambiguă, fără chip, ca pe o tălăzuire de valuri ce se sparg şi îi îmbrăţişează şi îi împodobesc cu hlamide strălucitoare. Dincolo de ei era timpul care le va aştepta sosirea la capătul drumului lor iniţiatic. Timpul veşnic. Săgeata de foc se întorcea deasupra calului lui Heron şi îi conducea pe cei doi pelerini solidari şi tăcuţi, alături de Bendis, către vatra de jos, de unde singuri îşi vor lua zborul spre vârfurile împodobite de zăpezi şi spre câmpiile vieţii. Marea Zeiţă şi-a smuls din rugăciune rădăcinile adânci şi cu blândeţe le-a făcut semn să coboare pe calea înverzită, strălucind ca luna pe urmele fiilor săi. Citeste mai mult pe ScrieLiber.ro: scrieliber.ro/2012/11/16/cavalerul-tac-si-misterele-lui-zamolxis-a-patra-legenda/#ixzz2ZlBfIu6A
Posted on: Mon, 22 Jul 2013 08:39:21 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015