Cetatea cea vie – Galerie de imagini Cetatea – descriere O cetate. Impozantă. Măreață. Fascinantă. Curată. Luminoasă. In jurul cetății forfotă. Lume multa. La o privire mai atentă descopăr ca fiecare ins are in piept un tipar gol. Tiparul reprezintă exact conturul cetății. Lumea este in căutare. Fără să știe, fiecare caută de fapt să umple tiparul gol. De aceea fără să înțeleagă de ce, fiecare se simte atras de acea cetate, dar simte că-i este inaccesibilă. Cetatea e râvnită, însă copleșește. Oamenii sunt atrași magnetic de cetate, însa nu știu cum să se apropie de ea. Jur împrejur este un șanț adînc, plin cu o substanță verzuie. Un gen de gelatină lipicioasă, puturoasă, fluorescentă. Unii, ingenioși, au construit niște intrări, punți. Construcții realizate frumos artistic, sau cu intortocheri, urcușuri, coborâșuri, împopoțonate, deosebite. Pare plauzibil că o astfel de cetate impozantă și copleșitoare trebuie să aibă o intrare la fel de complicată și impozantă. Din păcate punțile se termină undeva în văzduh. Nu sunt terminate sau le lipsește ultima verigă. Sunt din lemn, metal, sticlă, beton. Materiale solide, rezultatele străduințelor, cercetărilor, cugetărilor din moși strămoși, dar și de ultimă oră. Ceva însă lipsește. Cumva nu sunt compatibile cu cetatea. Cetatea pare să fie dintr-un alt material. Într-adevăr. La o observație mai atentă, descopăr că cetatea este un organism. Ceva viu. Pulsează. Respiră. Trăiește. Este clar că materialele moarte nu i se pot implanta. Pe deasupra nu exista nici o deschidere. Ar trebui tăiata în zid. Nimeni nu poate însă tăia o intrare în zidul viu. Este pur și simplu imposibil. Fac un ocol în jurul cetății. Oare chiar nu se poate intra în ea? Ma atrage. Simt ca ofera scăpare, adăpost, lumină, căldură, viată. Pare ca poate să-mi umple golul din piept. Peste șanțul puturos descopăr o punte. Există intra-adevăr o intrare! Puntea e tăiata din însuși zidul cetății. Sau, mai bine zis, din carnea vie a cetății. Lateral se văd cicatricile. Și par să nu fie încă închise. Tot mai sângerează. Cetatea s-a deschis ea însăși ca să ne ofere intrare? Ce oferta? De necrezut. Da, pur și simplu. Nu-mi vine să cred. Așa de simplu? Ce i-a venit? Să se taie în propria carne? Păi uite că lumea tot nu dă buluc. Stă lumea și se minunează și nu crede ca ar putea pune pasul așa pur și simplu pe punte, să intre. Nu cred nici eu că se poate. Poate nu văd bine. Hai să mă uit mai de aproape. Oricum, văd că sunt împrejur tarabe și chioșcuri la intrare. Poate mă lămurește careva. Mi se alătura o persoană. Fața-i luminează. Mă uit la tiparul din piept. Nu-i gol. Este umplut cu imaginea cetății și pulsează în ritmul cetății. Luminează. Îmi zâmbește. Îi simt căldura și fericirea din ochi și trup. Îmi arată intrarea și mă incurajează. Nu-ți fie frică, intră pur și simplu! Un vînzător de la taraba de care mă apropii îl vede. Zbiară la el. Ia un zbici și-l alunga. Rămîn cîțiva stropi de sânge în urma, din care răsar flori. Mă minunez. Cel de la tarabă înjura și mă avertizează. „Ia aminte la escrocii ăștia“ îmi strică toată afacerea. Nu poți intra în cetate pur și simplu. Trebuie să cumperi bilete aici la mine. Vecinul îl bruftuluiește. „Ce bilete mă? Uite aici, veșmintele mele. Trebuie să se îmbrace cu echipamentul de protecție cu licența specială. Fără echipament, moare pe loc, cum pune piciorul pe punte.“ „Ia taceți, voi cei doi șarlatani de acolo. Toată lumea știe că am taraba cea mai veche aici și ca știu exact cum stau lucrurile. Are nevoie de călăuze calificate. Sau măcar de un pașaport cu pozele călăuzelor. Și nu intră el așa ușor. La taraba mea se poate plăti liniștit. Trebuie să treacă de cîteva ori să plătească taxa și dacă nu ajunge o să-i plătească prietenii și cei care-i doresc să ajungă în cetate. Cetatea asta e fioroasă și crîncena. Trebuie să avem mare grijă cum ne apropiem de ea“ zice un al treilea cu tarabă mare, bine dotată și frumos decorată. Taraba îmi ia ochii. De cînd ma tot minunez de bogăția ei am uitat de cetate. Greu de zărit din această perspectiva, mai ales că pereții tarabei sunt din draperii grele de brocart. Nici nu mă mir că se apropie un domn șarmant, foarte atrăgător și amabil. Chiar fascinant. Îmi zice: „Nu te lăsa zăpăcit de haihuii ăștia. Nu vezi că toți vor numai bani? Uită chestia cu cetatea. Nu-i necesar să te complici. Am eu aici niște acadele. Iți dau cadou una să încerci. Să vezi ce bine te simți. Nu mai ai nevoie de cetate nici de portarii ăștia“ zice Mister Wonderful. Acadelele arată bine. Foarte șic! Design modern. Ceva absolut nou pe piața. Par să ofere ceea ce promit. Văd că unii deja le consuma și în tiparul gol licărește o lumină fluorescentă verzuie. Pîlpîie slăbuț. Dar tot e ceva. Nu? Însă văd că de abia a consumat omul acadeaua și s-a stins deja luminița. Face o față amărîta. Vrea încă o acadea. Mister Wonderful zîmbește încă. Zîmbetul se transformă însa încet într-un rînjet mulțumit. „Da ce, crezi că ți le dau pe toate pe degeaba? Nu am fost băiat gigea? Mă sărăcești omule. Mă costa și pe mine să le produc. Pentru următoarele plătești, bineînțeles“. Omul plătește. Și iarăși vrea una. I s-au terminat banii. „Nu face nimic. Poți face schimb. Ia dă-mi încoace sufletul. Vezi oricum că mare valoare nu are, însa acadelele mele, he, he. Nu-i așa că te simți bine de la ele?“ Omul e derutat. Nu știe el săracul. Acadelele sunt drogate. Îi provoacă halucinații. Cetatea o vede ca fiind un monstru uriaș. Puntea este o limba scoasă, hidoasă și vrea să-l înfulece. O voce interioară îi spune că mare lucru nu-i de capul lui. Este oricum un ratat, și sufletul cu tiparul din el e contaminat, otrăvit. Multe parale nu mai face. Măcar să se simtă bine nițel. Fața vînzătorului de acadele se întuneca. Iar dă tîrcoale unul cu tiparul de lumină în piept. Acela ridica mâna și deschide pumnul. Sunt cîteva perle roșii în palma. Da, chiar le văzusem lîngă punte. Picurii de sînge din pereții cetății, cazînd, se transformau în perle. Imposibil! Omul acesta a fost în cetate? De acolo vine. S-a apropiat de punte. Deci chiar se poate pași pe ea. Mister Wonderful pleacă mîrîind: „ Mărgăritarele astea îmi lipseau. Să-mi aducă aminte că am pierdut bătălia pentru tron. Las că-mi găsesc eu alt fraier.” Solul cetății încearcă să-l calmeze pe muribundul otrăvit. Încearcă să-i dea un antidot într-un pocal de aur. Se apleacă asupra lui cu dragoste și-l imploră să bea din apa curată adusă din izvorul cetății. Speră să-i treacă halucinațiile, să i se limpezească ochii, să recunoască frumusețea cetății. Doar pățise și el la fel. L-au ajutat alții. Și de cînd a cunoscut căldura, viața și lumina cetății, nu se mai poate despărți de ea. Este lucrul cel mai minunat din viața lui. I-a umplut golul din piept. Ba mai mult, a intrat în puls cu pulsul cetății. Simte în sine însuși căldura, iubirea, viața, ocrotirea și viitorul. Habar nu avea că-l așteaptă chiar o moștenire în cetate. La așa ceva nici nu se așteptase vreodată. Fascinația cetății nu-l mai părăsește. Și-l doare așa de mult soarta fiecăruia care piere în afara cetății.... Îl dor perlele de sînge ce se risipesc degeaba de-a lungul zidului tăiat în carne vie. Stau stingher și nu știu ce sa fac. Să pun pasul pe punte?…. să intru?… Puntea are o inscripție. De abia acum o zăresc. „Eu sunt calea, adevărul și viața.“ Da, rană divină, fii și pentru mine… . 2.X.2009 mesart
Posted on: Wed, 06 Nov 2013 23:00:38 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015