Citesc momentan cartea "Paianjenul Alb, Povestea Fetei Nordice a Eigerului" scrisa de Heinrich Harrer (care a facut parte din echipa de 4 oameni care au resit sa o urce in premiera in 1938, 24 iulie). Printre nenumaratele paragrafe minunate despre alpinism, prietenie si incredere remarc urmatoarele cuvinte care descrie starea celor 4 dupa ce au scapat de avalansa care era sa ii mature de pe Fata Nordica: "Ne-am regrupat din nou cu totii la marginea superioara a "Paianjenului". Sentimentul nostru de incantare la vederea fetelor tovarasilor nostri era coplesitor. Ca un semn exterior al prieteniei noastre am decis sa ne legam din nou intr-o singura coarda de 4- pana in varf. [...] Avalansele "Paianjenului" nu au fost in stare sa ne stearga de pe Fata, dar au reusit sa mature ultimele ramasite marunte de zgarcenie personala si ambitie egoista. Singurul raspuns la acest perete maiestos a fost legatura de prietenie de lunga durata, vointa si realizarea ca fiecare dintre noi trenuie sa dea tot ce are mai bun. Fiecare dintre noi era responsabil pentru vietile celorlalti, iar noi refuzam sa mai fim separati. Eram cu totii plini de o mare bucurie. Din ea a rezultat certitudinea ca vom catara Fata, vom aunge pe varf si ne vom gasi drumul inpoi in vale unde traiesc oamenii. Am reluat catararea intr-o dispozitie de relaxare aproape vesela"
Posted on: Sat, 20 Jul 2013 19:50:30 +0000