Compromisul, ca filosofie de viaţă Trăim într-o epocă a compromisurilor. Aşa se spune. Mai mult. Toată lumea ne îndeamnă la compromisuri: politicieni, oameni de cultură, vedete. Ni se spune cum numai boii sunt consecvenţi. Că principiile nu ţin de foame şi că, într-o lume fără reguli, nu câştigă sigur cel ce încearcă să respecte vreuna. Ce nu ni se spune niciodată e că un compromis se raportează strict la tine şi nu la reguli exterioare ţie, impuse de societate. Şi, prin urmare, un compromis e o negare a propriei fiinţe. Ca să te negi, trebuie întâi să ştii cine eşti. Şi trebuie să descoperi lucrurile acelea în care crezi, în jurul cărora orbitează viaţa ta interioară, lucrurile acelea fără de care drumurile pe care mergi nu sunt ale tale. Există oameni care nu fac compromisuri? Există, oare, oameni care se pot recunoaşte în fiecare clipă în oglindă? A căror viaţă e călăuzită de un unic şi drept fir al Ariadnei? Nu ştiu. Dar sunt convins că cei mai mulţi dintre noi am trăit acele momente în care viaţa, oamenii sau propria incapacitate de a lupta, ne pun în faţa unei dileme. Respectarea cu orice riscuri a ceea ce până atunci fusese o valoare adânc încastrată în structura noastră de rezistenţă sau renunţarea la ea pentru a putea merge mai departe sau pentru ca, pur şi simplu, să ne fie un superficial “mai bine”. Te frămânţi şi asişti, ca anesteziat, cum decizia ţi se strecoară pe lângă voinţă. E ca atunci când simţi cum ochii ţi se-nchid şi n-ai vrea să dormi, dar pleoapele se-ncăpăţânează să se plece. Şi-ţi spui dar, în fond, de ce nu? Doar pentru câteva secunde. Şi adormi împăcat cu gândul că te-ai împotrivit din toate puterile, că ai făcut totul pentru a rezista somnului. Şi, mai ales, că înfrângerea ta nu e, de fapt, decât un armistiţiu făcut cu tine însuţi, în această luptă supraomenească. Întotdeauna avem justificări solide pentru orice compromis făcut. Compromisul nu e un act spontan, făcut într-o clipă de pierdere temporară a capacităţilor mentale. Întâi ne pregătim terenul. Trebuie mai întâi să ne convingem singuri că nu se poate altfel. Că este singura soluţie viabilă la problema apărută. Apoi, pe măsură ce ne convingem de necesitatea compromisului, ajungem să ne obişnuim cu ideea şi să nu ni se mai pară nici măcar o abdicare de la valorile până mai ieri sfinte. Odată resemnaţi, începem să ne reconstruim universul fără acea valoare, fără acel principiu pe care ne pregătim să-l încălcăm. Şi, printr-un proces miraculos, ajungem, la un moment dat, să ne întrebăm la ce ne-o fi trebuit valoarea sau principiul respectiv, că lumea arată la fel şi după ce le-am abandonat noi.
Posted on: Mon, 28 Oct 2013 01:00:16 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015