De vei citi aceste versuri, Vei înţelege foarte mult, Vei şti că dragostea de mamă, E prea puţin, un... cult. Când îţi văd privirea tristă Şi pleoapele-n lăcrimate, Simt că inima-mi plesneşte Şi deodată nu-mi mai bate. Să-mi revin mă uit la soare, Îmi şterg fruntea şi obrazul Şi-ncercând să-ţi fur o vorbă Te-ntreb mamă: -Ce-i necazul? Tu te-ntorci, privind spre mine, Îţi stergi ochii cu năframa Şi c-o voce tremurândă Spui zîmbind: -Mânca-te-ar mama! Eşti prea mic, pricepi puţine Ca să ştii ce este chinul, Când vei creşte peste vreme O să-ţi povestesc destinul. -După câţiva ani de groază Şi-a războiului teroare, Am crescut călit de timpul Vremilor necruţătoare. Acum, spune-mi ce te doare? Povesteşte-mi despre tine, Spune-mi mamă: -De ce tata A plecat şi nu mai vine? - O... Băiatul meu de-o şchioapă Pot să-ţi povestesc.. o lună, Despre viaţa-mi zbuciumată, Tristă, grea şi... nu prea bună. Am văzut lumina zilei La sfârşitul “celui” veac, Undeva în lunca Tisei În casa unui om sărac. Mama... A murit de vreme, Nu ştiu dacă-aveam trei ani Şi de-atunci a-nceput chinul Celor ce-au rămas orfani. Tata? Nu a stat pe gânduri, Repede s-a însurat, Re-nodând firul vieţii El pe-acasă n-a prea stat. “Maştera”? - O... zgripţuroaică, Era foarte rea cu mine, Să dispari! striga întruna, E vremea să scap de tine. Şi... Într-o zi tristă de toamnă, Când aveam doar zece ani, Am plecat în neştiinţă Pe-o alee cu castani. Şi, aşa... mergând alene, Mă gândeam ce-o zice tata? Când s-o-ntoarce de la lucru O să-ntrebe unde-i fata? Dar... orice va zice dânsul Eu pe-acasă nu mai trec, Dac-aş şti că-ntreaga viaţă Prin străini am s-o petrec. S-or găsi în lumea asta Şi oameni cu suflet mare, Să-mi dea undeva de lucru, Să câştig bani şi mâncare. După atâta mers desculţă, Obosită, îngândurată, Aş fi vrut să-mi leg piciorul La o rană-nsângerată. Dar cu ce? N-aveam o cârpă Şi nici leacuri din “cicoare” Să-mi astâmpere durerea, Să pot merge-n picioare. Mă aşez şi stau o clipă Să mai uit de-atâta “of”, Apoi, iar o iau spre drumul Şi conacul unui “grof”, Despre care, spunea tata Că e om de omenie Şi-angajază câte-o “slugă” Să-i muncească pe moşie. Ajungând, eu... bat la poartă, Tremurând grozav de frică, Poate cineva m-aude Şi vreo vorbă o să-mi zică. Prin gardul înalt de sârmă, Văd o “cuşcă” sub stejar Şi din ea venind spre mine Un căţel mic, de “ogar”. Se opreşte şi nu latră, De-odată întinde “lăbuţu” Şi mişcând mereu din coadă Eu îi zic un: “cuţu”! “cuţu”! După el, unu mai mare Se avântă înspre gard, Avea labe lungi şi-o coadă, Parcă era “leopard”. Pe moment simţeam o dramă, Doamne!... Ăsta mă mănâncă, Dar când a venit aproape Se oprise ca o “stâncă”. Cu ochii ţintiţi spre mine, Parcă avea ceva a-mi zice: -Linişteşte-te fetiţo! Aicea vei fi “ferice”. -Se-ntoarce şi-n două labe, Cu privirea spre o “şură”, Scheaună rar, a durere, Apoi... un, lătrat din gură. Numai după două clipe Văd că vine înspre mine Un bărbat înalt, cu plete Şi mă-ntreabă: -Cei cu tine? - Mă cheamă Elisabeta, Sunt din “satul” de pe luncă, Am plecat demult de-acasă, Caut undeva de muncă. - Ce ştii tu să faci fetiţă? Să munceşti eşti încă mică? Dar s-o-ntreb pe “jupâneasă” Să vedem ce o să zică. Vino! numai sta la poartă E târziu, se face noapte, Du-te-n sură, vezi pe o “laiţă”, Am strâns nişte pere coapte. Mâncă, dacă-ţi este foame, Eu mă duc după “ulcior”, Să aduc puţină apă Să-ţi speli rana la picior. Până atunci vine şi “doamna”, Că-i plecată la oraş, Are şi ea trei fetiţe, Parcă sunt trei îngeraşi, Au plecat ca să se plimbe, Cu o “cocie” frumoasă, Până este dus “conaşu”, El e sever, nu le lasă. -Cum stăteam dusă pe gânduri, Văd “ogarul” cum se zbate, Aleargă din stânga-n dreapta Pîn-la poarta cea din spate. Fugi Gheorghe! Deschide poarta, Strigă unul din “poiată”, Poate vine “domnişoru” Care-i plecat la armată. El vine mereu pe vale, Cred că l-a simţit “lăbosu”, Vezi cum îl saluţi băiete, Ştii că face pe “scorţosu”. -Las pe mine măi “bădiţă” Ştiu eu cum să-i fac pe plac, Nu odată i-am pus “râma” Când a pescuit pe lac. -Te-nţeleg, dar dracu ştie, Umblă veşnic mânios, De când e plecat “conaşu” Toate merg numai pe dos. -Buimăcită de durere Ies puţin în gura “şurii” Să văd un amurg de soare Printre crengile pădurii. Poate vine şi cucoana, Doamne! Oare, ce-o să zică? De mă ia de slujitoare Voi munci ca o furnică. Voi fi harnică, curată, Voi sădi flori în grădină, Orice mi-ar zice “stăpâna” Voi “zbura” ca o albină. Deodată se aude-un zgomot Şi tropotul unor cai, Ce trăgeau cu multă râvnă Un “fiacru” în alai. Se opreşte la intrarea În conacul “lejendar” Şi din el coboară sprinten O cucoană cu mult “har”. Parcă e cum zise omul Ce mă poftise-n ogradă: Linişteşte-mi Doamne chinul Să n-am vorbe de “tăgadă”. Avea haine lungi, pestriţe, Iar pe cap o pălărie, Părul despletit, pe spate, De culoare argintie. O priveam urcând pe trepte, După ea, trei copiliţe, Apoi, una mărişoară, În capul gol şi cu codiţe. Ducea-n mână o “coşarcă”, Pe umeri o pelerină, Era înaltă şi subţire Şi-avea mersul de “felină”. Aşteptând cu nerăbdare Nu ştiam ce o să fie, Dar de-odată o bătrânică Mă cheamă-n bucătărie. -Dute! pe “târnaţul” cela, Vezi o rochie pe sfoară? Spală-te, apoi te-mbracă Să arăţi a “domnişoară” După ce mânânci un “gulaşi” Mergem sus la “vătăşiţă” Ca să-ţi spună câte ceva Pân-ajungem la “coniţă”. Vezi cum te comporţi cu dânsa, Să-i răspuzi doar la-ntrebare, Povesteşte-i despre tine Când te-ntreabă ce te “doare”. -Sărut mâna “jupâneasă”, Sunt o fetiţă orfană, “Maştera” m-a scos din casă Şi de-atunci caut de “hrană”. Întrebând în stânga-n, dreaptă, Toţi mi-au zis: Dute la “Grofu”! Şi după mai multe zile Am ajuns să vă spun “ofu”. Ştiu să fac destule-n casă, Prin grădină sau prin vii, Să ajut pe gospodine Sau să îngrijesc copii. Daţi-mi undeva de lucru Şi un simplu adăpost, Altfel, viaţa pentru mine, S-o trăiesc, nu are rost. După aceste vorbe triste Şi cu lacrimi presărate, “Jupâneasa” se ridică, Cu privirea mă “străbate”: -Pari a fi o “fată” bună Şi cucoana te va “place”, Du-te acum, te odihneşte, Mâine, vom vedea ce-om face. -Şi-am plecat încrezătoare În destinul de mai “bine”. -Dacă vrei? Spune “bătrâna”, De mâine te iau la mine. - Ar fi bine şi acolo, Mă voi face chelneriţă Şi voi fi mereu aproape De “conaş” şi de “coniţă”. După cinci sau şase zile, Să fi fost vreo săptămână, Mă cheamă o cameristă Şi mă duce la stăpână. Eram “nealcoşe”, suavă, Cu un şorţ legat la brâu Şi purtam la butonieră Flori de nufăr, de pe râu. Când ajung, îi dau bineţe, Mă aplec cu gingăşie, Deşi casa era mare Mă simţeam în... colivie. - Ştiu destule despre tine, Mi-a spus multe “vătăşiţa”, Aş vrea să te joci cu “Lety” Şi să te-ngrijeşti de “Miţa”. “Nely” este mărişoară, De la-ntâi începe şcoala, Pleacă zilnic pân-la Tissa, O însoţeşte tanti Lola. - Cum doreşte-a mea stăpână, Nu o iau ca umilinţă, Fiindc-aţi fost “bună” cu mine, Eu vă jur pe veci credinţă. Voi fi vrednică în toate, Mă gândeam în sinea mea, Că mai bine ca aicea Nu va fi la nimenea. .......... Fie-ţi voia ta “Iisuse” Doamne! Nu mă părăsi Fă-mi urcuşul cât mai neted Cât în lume voi trăi. După atâta suferinţă, Zile “negre”şi “furtună” Au venit şi pentru mine Soare mult şi vreme bună. Am muncit cu multă râvnă Pentru această mare “doamnă” Şi voi ţine veşnic minte Zilele din acea toamnă, Ce mi-au “hărăzit” destinul Şi croit o nouă “lume”, Lângă aceşti “părinţi de suflet” Ce mi-au dat şi un prenume Şi de-atunci “Erji” mă cheamă, Mi-am format şi o credinţă In Iisus mântuitorul Celor mulţi, în suferinţă. Peste tot, în lumea largă, Roma, Pesta sau Viena, Când pleca doamna de-acasă Mă chema să îi port “trena”. Eram omul de-ncrezare, Ea se “bizuia” pe mine Şi de-aceea şi răsplata Era aşa cum se cuvine. Toate erau minunate Ca o poveste frumoasă, Dar simţeam mereu în suflet Remuşcarea ce m-apasă. .......... Treceţi ani, treceţi întruna Şi cu voi să cresc şi eu, Să ajung o “domnişoară”, Să mă-ntorc la tatăl meu. În genunchi să-i cer iertare C-am “fugit” fără a-i spune, Poate astfel va-nţelege Că aşa... a fost mai bine. Dar o veste nedorită Mi-a stopat orice speranţă, Izbucnise confruntarea Multor state-n alianţă. Astfel, a-nceput “răzbelul” În Balcani şi-n toată ţara, Pe când noi eram departe, Tocmai pe la Timişoara. Graniţele au fost închise Iar tăticu concentrat, Dus cu “forţa” la Viena Să lupte pentru-mpărat”. Să scăpăm de încleştarea Trupelor dezlănţuite Am plecat spre nordul ţării Folosind căi ocolite. După nopţi şi zile grele Şi multe peripeţii Am ajuns pe la “Vâlcele” La o casă, între vii. “Gazda” ne-a primit cu lacrimi Auzind ce s-a-ntâmplat, Ne-a dat apă şi mâncare, Peste noapte, ne-a cazat. După un popas mai mare, Stăpâna şi-a revenit, Apoi,... am plecat spre urbea Unde ne-am şi stabilit. În oraşul de pe Someş, Cu cetăţi de mii de ani, Ce-au rămas ca moştenire De la daci, de la romani, Într-o casă mai modestă Cu încăperi vreo nouă, zece, Cumpărată de stăpână Pe coroane- austriece. Veştile veneau răzleţe De pe front şi din “afară”, Nu ştiam ce e cu tata, El era în altă ţară, Despre Victor, zis “baronul” Ce-a rămas pe la moşie Am aflat de la cucoană Că e-n mare “ananghie”. Toţi bărbaţii buni de muncă Au fost duşi pe front să lupte, Astfel, au rămas pe câmpuri Cereale, fân şi fructe. Fiul său zis domnişoru, Militar de meserie A căzut lovit de gloanţe Pe Mureş, la... Orăştie. Fetele crescând şi ele Au plecat peste hotare Să-şi formeze viitorul Într-o urbe mult mai mare, La o rudă după mamă, Un bătrân fără copii, Ce-avea multe magazine De veşminte şi “ciaclii”. Am rămas eu şi stăpâna Şi cu ea, fata cea mică, Ce crescuse deja, mare, Devenise ”ibovnică”. Pacea nu era departe, Tunurile-au încetat Iar “Imperiul Habzburgic” Pentru veci s-a destrămat. “Bucovina” şi “Ardealul”, Din Sighet pân-la Ilia Au trecut la ţara -mamă, Mândra noastră,“România”. Mulţi cântau de bucurie, Alţii, erau supăraţi, C-au pierit loviţi de gloanţe Milioane de bărbaţi. Printre ei, era şi tata, Despre care am aflat Că murise lângă “Bălgrad” Într-o gară, bombardat. Conducea locomotiva Ce trăgea un tren - spital, Tata era bun mecanic Şi-avea grad de caporal. -Ruga lui cea de pe urmă Am aflat-o la-ntâmplare Ascultând povestea tristă A unui schilod la picioare, El era la vremea aceea, Sentinelă la vagoane, Când au fost loviţi năpraznic Cu bombe din avioane. Unii au murit în chinuri Arşi de vii sau sfârtecaţi, Pe alţii i-a dres norocul, Prin minuni au fost salvaţi. Spune-mi omule de tata, Povesteşte-mi cum a fost? Să mai sper într-un miracol? Sau, nu are nici-un rost. -De eşti tu, fată bălae Şi ai numele “Bojoc”, Te caut de multă vreme, Te-am găsit şi, am noroc, Să-ţi destăinui jurământul Ce l-am dat tatălui tău, Când zăceam pe nişte “ţoale” În gară la... Nuşfalău. Aveam gambele zdrobite, El cu pieptul spintecat Şi ţinându-i capu-n braţe, Jeluind, mult m-a rugat: -Camarade! sunt pe “ducă”, N-am puteri, toate mă lasă, Jură-mi că-mi vei duce vestea In “Ardeal”, la noi acasă. Acolo... mai am o fată, Nevasta m-a părăsit, Povesteşte-i despre mine In ce chinuri am murit. Du-i zălog această cruce Şi inelul meu marcat, Să le poarte amintire De la cel ce-a “răposat”. -După acest cuvânt de groază, Bietul “om” s-a prăpădit, I-am închis ochii cu palma Apoi, noi ne-am despărţit. El a fost luat cu targa, Dus la margine de sat Şi-ntr-o groapă colectivă Fără popă, înhumat. Eu am fost trimis în zonă, La spitalul din Banat Şi de-atunci caut într-una Să respect ce i-am jurat. Inelul şi cruciuliţa, Ia-le, că sunt ale tale, Eu sunt Gheorghe -Cherecheşul, Din “ Sasnireşul” pe vale. Mă mai cheamă şi Zegreanu, De la Zagra - Năsăud, Lumea-mi zice: a lui Şimon, După moşu din Cimbrud. Dacă îţi face plăcere Sau nevoile te-apasă, Caută-mă, ştii pe unde, Am pământ, grâne şi casă. Am avut şi o nevastă, Fata popii de la Ţop, Dar când am plecat la oaste A fugit cu unul, Pop. -Omul, terminând cu vorba, Nu ştiu ce-am mai întrebat, Dar am plâns, am plâns întruna Până când s-a înnoptat. Apoi... am plecat spre casă, Năucită de durere, Lacrimile mi-au stors ochii, Iar gândul, orice putere. Ajungând pe strada noastră, Câinii pe la porţi lătrau Iar pe o bancă patru tineri O romanţă fredonau: -“In satu-n care m-am născut, Nu-i cine să mă plângă, Cei dragi de mult m-au părăsit Chinul să le ajungă. De-atunci eu singură trăiesc, Mereu pe căi străine Şi n-am pe cine să iubesc Sunt tristă, vai de mine. O,... Doamne! Cu ce ţi-am greşit De nu-mi mai ierţi păcatul, Părinţii mii-i-ai osândit, Ai osândit tot satul. Nu am puteri să mai răzbesc Poveri şi “grozăvia”, Dă-mi forţă ca să mai zâmbesc Să zbor ca ciocârlia”. -Ascultând aceste versuri Am deschis uşa la tindă Şi trecând printr-o odaie Am ajuns lângă oglindă. Mi-am privit ochii şi faţa, Istovite de durere, M-am spălat cu apă rece Să-mi revin, să am putere. Şi, văzând lampa aprinsă In odaia dinspre vale Am intrat să-i spun cucoanei Despre această zi de jale. Ea ştia de tragedia De la Bălgrad şi din ţară Şi de tata cum murise Chinuit în acea “gară”. Nu mi-a spus crezând că timpul Le va rezolva, “odată”, Nici n-a vrut să-mi redeschidă Rănile de altădată. -Ai văzut ce-ţi poate aduce Horoscopul tău ciudat, N-ai decât să-nfrunţi necazul, Ce ţi-e scris, ce-ţi este dat, Te cunosc destul de bine, Ai crescut în casa mea, Eşti prea dârză, ai putere Să te baţi cu soarta grea. Viaţa este foarte dură, E mai grea ca un război, Vei învinge, mergi-nainte Nu te-ntoarce “înapoi”, Ce a fost, a fost şi trece, Ce va fi vom mai vedea, Ai tot viitoru-n faţă, Luptă şi nu renunţa. -După ce-a trecut o vreme, Peste timp mi-am revenit, Memorând aceste îndemnuri Mintea mi s-a limpezit. Călăuză mi-a fost munca Şi destinul, “blestemat”, Trebuia să-mi caut omul Care să-mi fie bărbat. Şi ieşind mai mult pe-afară, Dumineca şi-n sărbători M-am împrietenit la baluri, Cu fete şi cu feciori. După Paşti, pe la “ Rusalii”, La un bal, mai către seară, Intr-un grup de câţiva tineri Văd unul cu mustăcioară. Avea faţa roşcovană Şi alură de atlet, Tot mişcându-se prin sală Eu îl urmăream, discret. -“Dame-n vals”! Strigă cu patos Ceteraşul de pe scenă, -Să-l învit să mă dansaze, Pe moment, îmi era jenă, Dar când a-nceput alaiul, Din priviri l-am “săgetat” Şi uitând orice sfială Să dansăm, l-am învitat. -Ce mai faci, fată bălae? De trei ani nu te-am văzut, Cum te mai distrezi la balul Lucrătorilor din “lut”? -Când a spus aceste vorbe, După grai l-am desluşit, Era omul cel cu vestea Tatălui, cum a murit. -Ce să fac? Îmi pare bine Că te văd mai sănătos, Nu te mai doare piciorul Cel zdrobit până la os? Te-ai schimbat aşa de tare, Zău, că nu te cunoşteam, Vocea ţi-a rămas aceeaşi, Prin vis o mai ascultam. S-a uitat prelung la mine, M-a îmbrăţişat cu dor, Apoi,... am dansat cu râvnă Acel “vals nemuritor” Şi ţinându-mă de mijloc Cu patos şi gingăşie Il simţeam că e bărbatul Căruia-i voi fi soţie. După dansul, ca în basme, Udă “leoarcă” de sudoare Am ieşit pe o terasă Unde era mai răcoare. Pauza a fost plăcută, Nu mai ştiu ce-am povestit, Dar reţin că-n acea seară, Sincer, m-am îndrăgostit. N-a trecut prea multă vreme, M-a cerut să-i fiu soţie, Când i-am spus vestea “cucoanei” A fost mare bucurie. -Eu am să fiu “soacră mică”, Mă voi îngriji de toate, Pe “Lety” s-o chemi de naşă, Aşa-i bine şi, ea poate. Vezi ce zice “ nireşanu”, Chemă-l într-o zi la noi, Să vorbim mai pe-ndelete Despre nuntă şi... nevoi. Nunta-i “heredie” mare, S-o facem cum se cuvine, O să invităm tot satul, Sigur, lume multă vine, O să vină şi “baronul”, Ştii că ţi-a făgăduit, Dacă-i scriem o scrisoare, Va fi foarte fericit. -Timpul nu a stat pe gânduri, Nici noi nu am zăbovit, Am dat “sfoară” în tot satul Cu patos ne-am pregătit. Cu petele la “ciomege” Şi cu flori la pălărie, “Chemătorii” au dus vestea Peste tot, lumea să ştie Despre nunta lui “Gheorghiţă”, La toamnă, după “cules”, Care şi-a găsit o fată Mai săracă, dar pe-ales. -Vom veni de bună seamă, Răspundeau la chemători, Toţi cei invitaţi la nuntă, Mai bătrâni, fete, feciori. Nea Ghiţă e om de treabă, Altul ca el nu găseşti Şi de aceea şi “ospăţul” O să-l facem ca-n poveşti. Druşcele umblau şi ele Pe la “Starosti” mai bătrâni Să culeagă câte-o “snoavă” Ce-a rămas de la străbuni. Vestea nunţii s-a dus iute Şi-n satele din prejur, Zagra, Unguraş, Livada, Din Dej până la Cristur. Au promis că vin la nuntă, Neamuri, prieteni, megieşi, Era cunoscut “bătrânul” Ca un mare “cherecheş”. A sosit şi ziua “sfântă”, Când am zis un “da”, sfios, Că simţeam o umbră-n suflet Să nu-mi meargă, iar pe dos. Dar, alaiul, prietenia M-au făcut să simt ce este, O petrecere ca-n basme Cum e numai în poveste. Am dansat “jocul miresii” Primul vals cu al meu bărbat, Apoi, rând pe rând, nuntaşii Până-n zori, toţi m-au jucat. Să aveţi “casă de piatră” Şi-n viaţă mult noroc, Pe aceste vorbe sacre Le-auzeam la orice joc. Deodată se-aude o voce: - Face-ţi lininişte deplină! Să “descânte” Iuliana “Cântecul de la Găină”: “-Face-ţâ-mi o ţâr de loc, Să ajung pân-la mijloc, Să mă vadă nănaşa, C-am venit cu găina. U iu iu! Nănaşe mare, Ia ridică-te-n picioare, Să vezi găina-n pănată Cu flori roşii de muşcată, În cap pălărie sură, Cu ţigara-aprinsă-n gură, Rumenită în tipsie, Te priveşte parcă-i vie U, iu, iu! Nănaşule, I-a scuturăţi pungile, Ca să plăteşti găina, Să o las la nănaşa, U... iu iu! U... iu iu!” .......... După o noapte ca-n poveste, Obosiţi de-atâta joc, Unii au plecat spre casă, Alţii, mai cântau cu foc. -“Zâ-mi Codruţ o ficiorească”, Că-ţi mai dau zece “griţari”, Zâ-mi o doină de pe Someş Să fac ciudă la “jendari”, Hai Domnică, încă o ţâră Să te mai joc pe sub mână, Să-ţi ajungă veselia Barăm pentr-o săptămână. -“Vin Iuoane!, Fii pe pace, Că stau bine pe călcâie, Doamne, ce nuntă frumoasă Dumnezeu, pe tăţi să-i „ţâie”. Bate Iuoane cizma tare, Să se-audă peste deal Cum se-n veselesc românii Din Sasnireş şi Ardeal”. -Când a cântat pitpalacul, Dimineaţa pe răcoare, Eram tare obosită, De-abia stăteam în picioare. M-am dres cu-n pahar de “bragă”, După care rând pe rând, Am condus cavalereşte Ultimii nuntaşi, zâmbind. -Dumnezeu vă aibă-n pază, Ne-a spus surâzând nănaşu, - O s-o facem şi la anul Când vom boteza “urmaşu”. -Anii au trecut alene, La-nceput mai liniştiţi, Dar pe urmă, după o vreme, Au fost foarte diferiţi, Aţi venit voi... cinci pe lume, La doi-trei ani, câte unu, “Tata”, veşnic cu “cioplitu”, Eu munceam din greu cu “bunu”. Vremurile au fost grele, Crizele-ncepeau să “stoarcă”, Dar mai greu ne-a fost când tata A “plecat” să nu se-ntoarcă. După el, multe necazuri, M-a lăsat cu datorii, Cumpăra-se cinci hectare De pământ, pentru copii. Apoi... a murit şi moşu, Calul, vaca şi trei oi. Am rămas cu cinci odrasle Mici, orfani şi mai mult goi. Cel mai mic era în “faşe”, Cel mai mare, Tiofil, Avea unsprezece toamne, Era şi el... un copil. Sora ta, puţin mai mare, A plecat pe la oraş Să-şi câştige existenţa, Muncind pe la boieraşi. Pe Tibi, l-am dat de “suflet”, La mătuşa din Livada, Ea n-avea copii şi,”Doru”, Vroia să-i lase lui “ograda”. Tu erai mai mic cu Emil, Nu l-aţi cunoscut pe tata, Dar destinul v-a dus ”trena”, N-aţi avut nimic de-a gata. După aceşti ani cu necazuri, Cel de al doilea război, Izbucnise-n Europa, Ajungând şi pe la noi. Ruşii ne-au ciuntit Moldova, Mai spre nord şi Bucovina, Ungurii -au primit Ardealul Printr-un “Act de la Viena”. Peste tot, numai necazuri, Ură, vrajbă, sărăcie, Şovinismul şi desmăţul Au făcut multă urgie. Voi, umblând desculţi de-a valma, Cu vacile la păscut V-aţi îmbolnăvit de “râie”, Numai pozne aţi făcut. .......... După ce-au pierdut războiul Şi spre vest se retrăgeau, Nemţii, “sechestrau” cu forţa Tot ce-n cale întâlneau. Nouă ne-au luat din “şură” Două “măji” de orz tocat Şi-o căruţă aproape plină Din mălaiul desfăcat. Când am vrut să le tai calea M-au ameninţat urât, Că mă-npuşcă fără milă Sau îmi pun ştreangul la gât. -Duceţi-vă în “pustie”, Dracul să vă ia pe toţi, Blestemul vă poarte paşii Neam spurcat de “Ostrogoţi”. N-am scăpat bine de una, Alta a dat peste noi, Au venit din est “muscalii”, Neam de slavi, puhoi,... puhoi. Ăştia ne-au luat din casă Tot ce au găsit mai bun, Iar când s-a sfârşit “bătaia” Ne-au lăsat “zestre”, un “tun”. Ne-au luat din “stog” ovăzul, Iar din şură tot mălaiu, Trei oiţe şi-o văcuţă Cu care ne duceam “traiu”. .......... Astea-s “lacrimile mele”, Ţi le-am spus cu atâta dor, Să-nveţi carte dragul mamii, Să te faci un scriitor, Să le-nşiri într-o poveste, Mai bine sau mai stingher, Ca să ştie strănepoţii C-am fost o... “mamă de fier”. Altele, de mai “încoace” Nu ţi le mai povestesc, Le-ai trăit şi tu, copile, Nici nu vreau să-mi amintesc. -Da mamă! Le ştiu pe toate, Le-am trăit şi le ţin minte, Pâinea neagră de secară Şi mâncarea, un “blid de linte”. Sapa, coasa, plugul, grapa, Furca şi claia de fân, “Csendorii” cu pene roşii! Şi primarul cel hapsân, Cotele de grâu predate, Şi atâtea dări impuse, Nu am să le uit măicuţă, In mintea mea sunt incluse. Mamă! O să mai ţin minte, Viaţa ta plină de jale, Un destin atât de aspru Ce-ţi “croise a ta cale”, Vorbele-ţi mai mult cu lacrimi, Când mereu mă-n povăţai: -“Să-nveţi carte dragul mamii, Că-nvăţând de toate ai”. “E trist dar adevărat. Viaţa Ta atât de dură, mamă, m-a îmbărbătat”.
Posted on: Sat, 26 Oct 2013 08:59:58 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015