Departe, în lumea viselor, simt.. îl simt cum mă cheamă, cum îmi strigă numele. Nu pot să mă întorc, nu vreau.. nu vrea să-nțeleagă.Nu mă crede când îl mint și se strâmbă când îi spun adevărul. Parcă aș vrea să mă întorc acolo, unde totu-i frumos, totul e bine și unde sunt înconjurată de iubire. Iubire ? Ce iubire ? Îi un vis, nu realitatea.Doar un simplu vis care mă zăpăcește, care mă face să-mi pierd mințile. De când îl visez ? Nu știu, nu mai țin minte, știu doar că-mi făcea vizite în somn, la-nceput când voia, apoi când îi permiteam. Mai nou nu-i permit deloc, îl exclud din vise, îl uit în timpul zilei și totuși, chipul lui încă îmi apare uneori în vis ,ca o imagine fugară, atunci când am momente de slăbiciune, atunci când aș avea nevoie de o altă lume. Dacă l-am iubit ? O, cu siguranță ( sau cel puțin asta credeam ) ! Era superb, galant, minunat, pe scurt. Totuși, avea un singur, mare, defect : nu era real. Era un simplu vis ce se întorcea iar și iar și iar. Decorul era singurul schimbat, el era același. Zâmbea la fel de fiecare dată, mă aștepta tot timpul în același loc, pe o șosea pustie, cu un trandafir roșu în mână.. Îmi repeta mereu că putem merge oriunde, că lumea e a noastră. Si-l credeam. Ce era, în fond, atât de greu de crezut ? Chiar puteam merge oriunde, lumea chiar era a noastră. Și apoi.. ? Ș-apoi mi-am dat seama că totul era prea perfect, prea ireal. Într-un vis am fost la New York. New York, închipuiți-vă ! Times Square era pustiu, gol. New York-ul era gol și mai strălucitor ca niciodată. Acesta a fost ultimul vis în care l-am primit. Cel mai frumos, probabil, dar și cel mai aproape de fantastic. Am încetat să-l mai primesc în vise pentru că devenea posesiv, egoist. Mă voia captivă în lumea viselor, în realitatea lui. Voia să-mi construiască o iluzie perfectă, voia să mă facă să uit de realitate. Astfel, prințul meu ce-mi călăuzea visele ș-a transformat în demonul ce dorea să-mi răpească realitatea. Uneori îi mai aud vocea spunându-mi : „ De unde știi că-i doar un vis ? Poate asta-i realitatea mea. Pentru că, până la urmă linia dintre vis și trezire-i una foarte fină. Nu crezi ? ” . Niciodată n-am știut ce să-i răspund, cum niciodată nu o să știu dacă chiar am iubit un vis sau dacă visul mă făcea să-l iubesc. Nu cred că-l voi mai vedea vreodată, pe demonul meu cu chip de înger, pe prințul meu cu inimă neagră. Mi-e teamă că m-ar putea convinge să rămân acolo , în lumea viselor, cu el. Nu mi-am luat niciodată cu adevărat adio de la el , și poate de asta încă așteaptă. Nu știu, și nu cred că voi mai afla. Parc-au trecut ani de atunci, poate c-au trecut în lumea lui, sau poate au trecut doar ore.Eu una am pierdut noțiunea timpului, cu desăvârșire. Nu mai știu cât a trecut de atunci, nu mai știu nimic, de fapt...
Posted on: Tue, 16 Jul 2013 19:29:08 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015