Despre curajul de a mai crede Un text pentru şi despre un tip diferit de sănătate, cea socială Vinerea trecută s-au deschis porțile Palatului Elisabeta cu ocazia onomasticii Majestății Sale, Regele Mihai I. Atunci peste 3000 de oameni au venit să-i ureze „La mulți ani”. Peste două zile s-au deschis străzile Bucureștiului pentru marșul pro-monarhie care a reunit în jur de 1000 de oameni cu steaguri și pancarte care au cerut reîntoarcerea la Monarhie și și-au manifestat atașamentul față de Rege. Prezent la ambele evenimente, am avut ocazia să văd că mai există oameni care să mai creadă în ceva. Într-o lume atee (nu doar în sens religios, ci în sens total, astăzi nu mai crede nimeni în nimic), mai există persoane ce îndrăznesc să aibă un ideal. Speranța, atât cât mai există ea în România zilelor noastre nu mai vine (și nici nu poate să mai vina) decât de la oameni ca aceștia. Ceea ce lipsește astăzi țării nu sunt instituțiile sau cadrul legislativ, ci simbolurile adevărate, idealul și oamenii care să creadă. Or, tocmai acest spirit l-am văzut în cele două zile. Toți participanții la cele două evenimente au venit aici pentru a-și manifesta admirația față de o Casă Regală care a servit România în vremuri bune și rele. Regele însuși nu cere nimic, nici măcar reabilitarea imaginii sale intens denigrată de propaganda comunistă și postdecembristă. Mulțumirea de pe chipul Majestății Sale când a ieșit la balcon în fața mulțimii și gestul său regal de a saluta publicul sunt imagini care-mi vor rămâne fixate în minte de acum încolo. Vineri am ajuns puțin după ora 10 la Palatul Elisabeta. Erau oameni mulți și de toate vârstele, cu steaguri, pancarte, insigne, flori și poze. Formele de manifestare a admirației sunt numeroase, fondul și idealul sunt însă comune. În curtea Palatului fanfara militară intona Valurile Dunării. La balcon, catifeaua purpurie, simbol al regalității, anunța ilustra prezență. Am așteptat cu înfrigurare apariția regală. Era o atmosferă plăcută, alimentată de muzica liniștită, dar pe măsură ce minutele treceau, din ce în ce mai multe priviri se aținteau asupra balconului iar ambianța devenea solemnă. Era și presa acolo, cu multe camere montate pe trepieduri înalte. Îmi amintesc că s-a cântat Treceti batalioane române Carpaţii, apoi ușa balconului s-a deschis. Muzica a încetat. Am avut o emoție ciudată. N-am trăit sub monarhie, n-am știut până acum ce înseamnă prezența unui rege. S-a făcut liniște și în mulțime. Majestatea Sa a ieșit pe balcon și a făcut celebrul gest cu mâna, care mi s-a întipărit cel mai bine în memorie din toată ceremonia. Este gestul pe care l-am văzut și în cărți și în înregistrări. A salutat publicul, și aplauzele și uralele au izbucnit: Regele Mihai! Regele Mihai! A intrat apoi Principesa Margareta, urmată de Principele Radu, așezându-se în dreapta Majestății Sale. Principele Nicolae, ultimul venit, s-a așezat în stânga. Au urmat urale și mâini ridicate spre cer, iar steaguri mari ale Monarhiei fluturau printre noi. După un moment, fanfara a reînceput să cânte celebrul imn Traiasca Regele - în pace și onor”. Atunci când asculți imnul în prezența Majestății Sale, totul capătă sens. Mulțimea a făcut liniște pentru a auzi și a simți. Suveranul privea de la înălțime peste capetele noastre și părea emoționat. Expresia feței i-am văzut-o mai bine abia ajuns acasă, pe înregistrări. Valorează mult pentru Regele să vadă că după ce a fost alungat din țara sa pe ușa din dos, după toată propaganda împotriva Casei sale dusă de regimul comunist, după ce a fost numit trădător de țară în public de persoane importante, niște oameni simpli de toate vârstele vin să-și aducă sincerul omagiu încercând să facă uitate multele nedreptăți la care un Rege a trebuit să fie supus. Aceștia sunt altfel de români. Într-o lume dominată de aspecte materiale, în care nu se face nimic decât dacă este rentabil, există oameni care încă mai cred sincer și dezinteresat. Corul regal a intonat „La mulți ani”, acompaniat de sute de voci, iar fanfara a cântat mai multe melodii. În pauze uralele reîncepeau. Regele și patria! Monarhia salvează România! În ordine, Majestatea Sa și Altețele Lor Regale s-au retras pe acordurile Marșului Carol I. Am simțit că durase prea puțin, trecuseră doar vreo 10 minute. Regele a revenit pentru câteva secunde, singur de această data, și a repetat gestul inițial. Ca student la istorie știu ce valoare au argumentele de factură comunistă anti-monarhică promovate și astăzi. Toate sunt ficțiuni rău intenționate, pe când ce-am văzut aici era o atmosferă de sinceră bucurie, un fel de gratuitate încărcată de sens pentru fiecare dintre cei prezenți. Duminică în piața Charles de Gaules oamenii au mai venit odată să militeze pentru îndreptarea unei atitudini greșite a poporului român. Indiferent dacă mai credem sau nu în Monarhie ca instituție, suntem datori să reabilitam imaginea unor Regi care au servit România. Apelative ca trădător și vânzător de ţară sunt fabricate pentru a servi niște interese meschine, în total divorț cu cele mai elementare cunoștințe de istorie. Oameni care nu știu nimic despre trecut le cred fără a cerceta și le transmit mai departe. Trăim în minciună și asta nu ne face bine. La toate fantomele trecutului care fac România să sufere astăzi adăugăm și o atitudine josnică față de Casă Regală, defăimând un Rege care nu a cerut nimic de la noi. Este lucrul de care avem cel mai puțin nevoie. Pentru a repara o nedreptate pentru care mă simt și eu vinovat prin nepăsare, de aceea am mers. M-am integrat grupului de monarhiști puțin înainte de ora 14. Noii veniți, cu steaguri regale sau poze ale Majestății Sale, salutau cu Trăiasca Regele și ocupau un loc în marele cerc. S-a scandat: Monarhia salvează Romania, Regele Mihai, Majestate, te iubim, ori învingem ori murim, s-au făcut poze și s-au schimbat idei. Oamenii de toate vârstele, dar oarecum surprinzător, predominant tineri, creau o atmosferă plăcută, de speranță. Marșul era aprobat și de oficialități, iar jandarmii și agenții de poliție monitorizau atent evenimentele. Nu au fost incidente, pentru scopul marșului nu era unul distructiv. Nu s-a alunecat spre scandări anti-Guvern; s-a menținut ambianța plăcută și civilizată de omagiu adus Casei Regale. Am plecat apoi spre Arcul de Triumf (construit în 1922 cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand și a Reginei Maria și pentru comemorarea victimelor căzute în Războiul Mondial. Nu numai monumentul se datorează Monarhiei, dar întregul război și Marea Unire din 1918). Diferența esențială între această manifestație și un protest este aceea că aici se scanda pentru ceva nu împotriva a ceva. Dacă vrem să reconstruim România avem nevoie, evident, de o atitudine constructivă. Monarhiștii vin cu alternativa și cu o posibilă soluție în care ei cred. Nu critică și așteaptă rezolvarea din altă parte. Coloana a continuat pe Bulevardul Kiseleff, oprindu-se în Piața Regelui, la bustul lui Mihai I unde s-au depus flori. De pe margini se uitau curioșii. Un părinte îi explica fetiței lui că Oamenii ăștia vor să se întoarcă Regele, dar sunt puțini, țara-i mare. Are dreptate. Vor mai fi fiind mulți alți monarhiști care n-au ajuns la marș. Dar e drept că sunt încă puțini oamenii care mai militează pentru ceva. De aceea o ducem rău. Am fost la rândul meu întrebat într-o zi: De ce ții cu Regele, te-ai născut sub monarhie? Gata, a trecut!. Ei bine, un popor are memoria scurtă. Dacă reușește să se impună un regim opresiv suficient de mult timp ca să se uite şi să se rescrie trecutul, oamenii nu mai au modele. Dar să ținem minte că simbolurile se și exemplele se iau exclusiv din trecut, iar noi avem unul falsificat, asupra căruia prea puțini își dau osteneala să facă lumină. Am continuat marșul spre Piața Revoluției, și ne-am oprit la statuia ecvestră a lui Carol I, Regele care a lăsat România independentă și angajată pe drumul modernizării. Tot drumul oamenii au scandat și au fluturat steaguri cu o energie nesecată. La aparatura audio adusă și transportată într-o mașină s-a pus de mai multe ori imnul regal (ascultarea căruia nu este la fel, în absența Majestății Sale). Peste tot curioșii ne priveau, de cele mai multe ori contrariați - Ce-o mai fi vrând și ăștia? Tocmai asta e, că monarhiștii vor ceva și cred în ceva, atitudine de la care orice român are de învățat. În plus, ei încearcă să propună și o soluție. În ziua de duminică m-am întors acasă obosit dar mulțumit că am putut participa la acest act sincer și plin de semnificație pentru mine. Ce rămâne din Monarhie, ce rămâne din România? Ei bine, viziunea pe care o aduc asupra regalității și care mi se pare cea mai echilibrată ține de repararea unei greșeli a românilor și de exemplul unei atitudini corecte. Eu mi-am făcut datoria de a recunoaște reabilitarea imaginii unui Rege pe care poporul român l-a tratat și îl tratează și astăzi cu o severă lipsă de respect. Să ne ierți, Majestate. Referitor la exemplul celor ce au fost prezenți vineri și sâmbătă la evenimente, eu sunt convins că decăderea României nu este instituțională și nu se reduce la decăderea clasei politice. Țara nu merge bine la nivel de curaj moral de a lupta și de a crede. Nu există un conflict între cei care susțin Regalitatea și cei care cred, în ciuda a tot, în republică. În momentul în care spunem că ne păsă de sănătatea țării noastre, ne aflăm în aceeași tabără. Doar că soluțiile propuse diferă. Există însă un fond comun. Drumul spre reabilitarea României sunt convins că începe cu oameni care să creadă în ceea ce fac și începe cu acte dezinteresate, opuse materialismului și luptei pentru profit. Casa Regală și grupează în jurul ei niște persoane de calitate și niște simboluri nepătate, adică un cadru pentru ceea ce ar trebui să facem în România. Cu siguranță nu sunt singurii. Din contra, există mulți oameni care nu s-au lăsat îngenunchiați printre noi. Iar eu cred în oameni mai mult decât în sisteme, dar pentru a realiza ceva, aceștia trebuie să fie grupați undeva, în jurul a ceva. Casa Regală este o variantă. Poate mai sunt și altele, dar nu trebuie să existe o dispută, pentru că în fond, dorim același lucru. Contestarea Regelui Mihai și a mișcării pro-monarhiste de către niște oameni care mai cred în viitorul României nu are sens, căci ne aflăm de aceeași parte a baricadelor. Să înceteze neînțelegerile și să apăra solidaritatea, într-un spirit ca acela pe care l-am văzut zilele acestea. Nihil sine Rege, nihil sine Deo. Uglea Cristopher-Teodor
Posted on: Sun, 24 Nov 2013 22:26:19 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015