Despre strategia optimă în lupta cu Nimicul Acum o lună jumătate, campania Salvaţi Roşia Montană aduna la Cluj, în piaţă, circa 10.000 de manifestanţi. Azi - estimările vorbesc de circa 1.000... Văzând aceste cifre, apare automat întrebarea: ce s-a schimbat între timp? Răspunsul simplu este: nimic. În primul rând, nimic nu s-a schimbat la nivelul opiniei publice. Părerile oamenilor s-au cristalizat relativ repede, în maxim două săptămâni de la debutul protestelor şi nu s-au mai modificat de atunci: în toată această perioadă, nu am văzut convertiri sau dezertări. Cei contra au rămas contra, cei ponta au rămas ponta. Societatea s-a fracturat în două sfere, între care nu mai există dialog. Ceea ce era de zis, s-a zis; ceea ce era de auzit, s-a auzit - sau s-a ignorat. Între cele două tabere s-a ridicat un zid – şi fiecare argument nou e o cărămidă care nu distruge, ci zideşte. În al doilea rând, nimic nu s-a schimbat la nivelul stării de fapt. Guvernul a ascuns dezbaterea în Parlament, într-o comisie specială a cărei prezenţă publică a devenit tot mai discretă. Declaraţiile oamenilor politici despre subiectul Roşia Montană au încetat aproape cu totul, de parcă partidele ar fi intrat într-un silenzio stampa, încălcat, din când în când, doar de crucişul ministru al culturii. Iar locul unor decizii capitale legate de proiect l-au luat acţiunile punctuale de epurare a dizidenţilor din sistemul public – totul la scară mică, în linişte, pe vârfuri. În al treilea rând, nimic nu s-a schimbat la nivelul soluţiilor. În lipsa unui dialog şi a vreunei intervenţii politice, problema a rămas integral aceeaşi. Proiectul de exploatare e acelaşi, opoziţia necondiţionată faţă de el - aceeaşi. Iar Comisia parlamentară funcţionează după principiul „să se modifice, primesc, dar să nu se schimbe nimic.” Din acest motiv spun că, de atunci până azi, nu s-a schimbat, în mod real, nimic. Schimbarea numărului de protestatari atestă, însă, faptul că această realitate poate fi percepută foarte diferit. A. Perspectiva optimistă - acest „nimic” e o dovadă că protestele au funcţionat: proiectul a fost oprit şi, dacă de asta e nevoie, se va ieşi în stradă în fiecare duminică pentru a-l ţine on hold. Mizeria e mare, cacealmaua continuă – sunt tot atâtea apeluri la rezistenţa săptămânală. Aceasta e perspectiva celor mai îndârjiţi dintre noi, care au credinţa în victorie şi dacă rămân în piaţă doar 300 de spartani. B. Perspectiva pesimistă - acest „nimic” e o dovadă că protestele nu funcţionează. Aceşti oameni au ieşit în stradă o dată, de două ori, hai, de trei ori maxim... nu au văzut vreo diferenţă, s-au descurajat şi au renunţat. Probabil, nici nu vor mai manifesta curând, pentru că întreg exerciţiul de civism le-a întărit convingerea că nu pot schimba nimic. C. Perspectiva critică – acest „nimic” atestă faptul că manifestaţiile au funcţionat, însă doar parţial: ele au blocat proiectul, dar nu l-au distrus. Şi, după toate probabilităţile, văzând reacţia – sau mai bine zis, lipsa de reacţie a sistemului politic, nici nu îl vor distruge de unele singure. Aceşti oameni vor să continue protestul, dar se gândesc că strategia de acţiune ar trebui actualizată. În opinia lor, e nevoie de un plan B.
Posted on: Sun, 03 Nov 2013 20:31:27 +0000
Trending Topics
© 2015