Din ciclul: "Noi nu ne asumam nimic", azi va prezentam "TARAFUL" Avertisment: orice asemuire cu realitatea este perfect legitimă. Când mă loveşte foarte tare scârba de politică, adică zilnic, îmi fabric tot felul de jocuri, încercând să-i fac pe macaragiii cu nasul roșu, care se agită cotidian pe micile ecrane, dacă nu simpatici, măcar suportabili. De exemplu, uneori mi-i imaginez brigadieri hei-rupiști, la Bumbeşti-Livezeni, cu Băsescu maistru, cu salopetă, bască şi creion după ureche, iar Ponta împingând la roaba cu nisip. Anastase umflă orele la pontaj, că ea e încadrată la normare. Blaga e la protecţia muncii, iar pe madam Udrea n-o văd altundeva decât la magazie, cu baticul alunecat spre ceafă, rujată strident şi urlând încruntată că nu mai eliberează electrozi fără bonuri semnate de şeful de şantier. Alteori sunt și mai inventiv, alcătuind un taraf și distribuidu-i pe roluri și instrumente, ca în filmările incendiare de la Etno TV. Băsescu e în fund (pardon, scuzaţi), la ţambal. Mic, nergicios şi privind chiorâş la ăi din faţă. Stă aplecat deasupra sârmelor, ascultând și fâsâind non-stop. Plezneşte „onstromentul” cu ciocănelele aiurea, total ieşit din ritm, dar rânjind în continuare și făcând cu ochiul către una dintre dansatoarele din figuraţie, căzută placid în prostrație. Ponta e mândru, stă în faţă şi bagă pompă la burduful acordeonului, cu capul lăsat pe spate și burta scoasă la-naintare, hlizind fasolea ca un fante de cartier şi legănându-se, ba spre public, ba spre țambalagiu. La contrabas e Blaga. Sobru, se vrea serios, responsabil. Oricum n-are mare lucru de făcut. Treaba lui e să facă zum-zum, indiferent ce se cântă. Mazăre frige o scripcă, e singurul care n-are ie cu arnici. Are, în schimb, un coif cu perie de legionar roman, tunică de general german şi şalvari de cadână. Şi oricum, momentan nici nu cântă, fiindcă e puțin plecat în Brazilia, la samba. Dar, dacă poate fi primar în lipsă, desigur că poate fi şi scripcar. Madam Udrea e guristă. Afoană, dar plină de vervă. Zbiară ca apucata şi se simte bine în șorțul scurtissim, doldora de paiete. Când şi când o mai loveşte cheful de un solo la cimpoi şi se trage în spate, lângă ţambal, unde îngenunchează pentru un jam session. În fine, turma de fluieraşi, naiste, gornişti şi cobzari, înghesuiți de-a valma pe scenă, cu urechea ciulită la țambal și mâna etern încremenită la chipiu. Se chinuie spasmodic, care cum poate, stuchind isteric și îmbăloșând instrumentele: un crocodil chelios, un țigan cu fasoane de mazetă, un cap de porc și mulți alții. Din când în când scoate țeasta teșită din găoace și ardeiul umplut, care, învelit în vesta paznicului de la budă, scuipă scârbit într-o tubă: „deciiiiii...” și cei din primul rând își deschid invariabil umbrelele. Într-o margine, din cotețul constituțional, se aude găina năpârlită ciocănind somnambulică oboiul, tractoristul lunetist plesnind besmetic alămurile, iar morarul mincinos bubuind milităros toba mare. Ei acoperă toate celelalte instrumente, ținând isonul țambalului, deși acesta nu urmărește nici o linie melodică și n-are, în general, nicio noimă. În fine, mai e și Crin. Crin n-are instrument. Că nu ştie să cânte. El doar joacă. E prins între băieţii ăia cu ochi albaștri, care, orice s-ar întâmpla, se ţin cu deştele de ilic, zâmbesc tâmp şi țopăie într-una, de pe un picior pe altul, de le zornăie cătușele în buzunare! Încearcă și el să iasă în faţă, săracul, mişcă buzele odată cu gurista, dând impresia că ştie textul, zâmbeşte, e simpatic, ce mai! În sală publicul așteaptă scârbit și resemnat. Zgomotul de pe scenă nu mai seamănă de mult cu niciun cântec. E doar un fel de boloboroseală fetidă, asemănătoare materiilor aflate în plină fermentaţie. Şi nici nu poate fi altfel, pentru că nu se vede dirijorul. Pe unul l-au împușcat mai demult și l-au aruncat pe fundul fosei, iar pe altul l-au încuiat în pivniță, la șto, fiindcă era arogant. Acum sunt toți fericiți, fiecare e pe cont propriu, iar buzunarele doldora de mărunțiș le atârnă până la pământ, ca niște testicule de cămilă care și-a făcut plinul. Doar din când în când îi mai trece câte-un frison, provocat de eliberarea stridentă, din zona țambalului, a unei aghioase puturoase, care face să vibreze miile de suluri de 500 de Euro, rulate cu zgârci și îndesate până la refuz pe sub sârmele-ncordate ale instrumentului cu coarde. Adaptare după un basm popular cules de Moshe & Mordechai
Posted on: Tue, 02 Jul 2013 15:47:18 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015