După încheierea lucrărilor, această comunitate de daci a rămas pe loc, în slujba mănăstirii. La început erau numiţi bessi – numele generic al creştinilor de la Marea Neagră, urmaşi ai geto-dacilor. Recunoscând originea lor latină, arabii i-au numit „llah” – ca o derivaţie a denumirii obişnuite folosite de alte popoare pentru români: vlah. În timp, coloniştii creştini din Sinai vor fi recunoscuţi drept „oameni de munte”, sub numele generic de Gebalie sau Gebalia (întâlnit şi ca Gebalieh, Jabaliyya sau Gabalyya). Denumirea are o semnificaţie profundă dacă luăm în calcul faptul că dacii l-au numit pe Zamolxe şi Gebeleizis, care înseamnă Zeul Cerului sau Zeul venit din cer. Mircea Eliade a scris la rândul său despre „mărturia lui Herodot conform căreia geţii credeau într-un singur zeu numit de unii Zalmoxis, de alţii Gebeleizis”. O parte dintre dacii creştini vor deveni călugări ai mănăstirii şi vor sluji aici, chiar în limba lor, bessă. De altfel, există şi o mărturie istorică în acest sens. În anul 570, la scurt timp de la fondarea mănăstirii, călătorul Antoninus Placentinus vizitează Peninsula Sinai. El scrie că a „întâlnit 3 călugări care cunoşteau mai multe limbi, anume latina, greaca, siriana, egipteana şi bessa”. Iată cum apar descrişi în scrierile autorului englez Lewis Burckardt (1816) „slujitorii de pe ţărmurile Mării Negre” care locuiau în Sinai: „Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din slujitori creştini de unde şi-i numesc ceilalţi beduini – fiii creştinilor… Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au o faimă de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”. Un alt scriitor arată: „Tribul de beduini numit Gebalia, provenit din Dacia, se remarcă prin vrednicie şi pricepere; mulţi sunt meseriaşi; de asemenea, toţi copiii acestui trib ştiu să citească şi să scrie. Membrii tribului ajută şi îndrumă pe ceilalţi beduini în lucrările agricole şi în meşteşuguri”. Marcu Beza, cercetător român preocupat să descopere comunitatea descendentă din vlahii creştini aduşi în Sinai, povesteşte în cărţile sale că a întâlnit un „beduin vlah” care l-a ajutat, fiindu-i o bună călăuză pe cărările muntelui: „Era un om tânăr şi voinic, înfăşurat la cap cu o broboadă albă, cu cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi încălţat în opinici. M-a condus pe cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii colţul unde fusese îngropată, în 1750, cea din urmă femeie creştină a tribului”. Tot istoricii au scris şi despre călugării din Moldova şi Ţara Românească care au slujit în Sinai. În anul 1533, stareţul mănăstirii a fost Ioachim Valahul, susţinut de Petru Rareş. De altfel, toţi marii domnitori români, precum Radu Vodă cel Mare, Alexandru al II-lea Mircea, Petru Şchiopu, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, au menţinut timp de cinci secole (până la secularizarea averilor mănăstirilor) relaţii foarte strânse cu Mănăstirea Sfantei Ecaterina, sprijinind-o cu donaţii consistente. Influenţele arabe Odată cu năvălirea arabilor (între 639 şi 642, Egiptul este cucerit de armatele califului Omar), situaţia vlahilor creştini de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina începe să se schimbe. Mănăstirii i se răpesc multe din posesiunile sale, traversând şi unele perioade critice, în care a fost pusă în pericol chiar existenţa acesteia. Din cauza presiunii exercitate de către arabi, cu timpul, vlahii creştini de la Sinai încep să preia obiceiurile şi religia musulmană. Unii dintre ei vor intra în categoria populaţiei musulmane pe care o fomau cei convertiţi – forţat sau de bună voie – la islam şi cărora le era interzisă întoarcerea la vechea tradiţie. Totuşi, timpul a demonstrat că pentru multe secole, credinţa creştină a acestora s-a transmis mai departe. Actualii urmaşi, prin tradiţia orală transmisă de înaintaşi, îşi aduc aminte că strămoşii lor, foşti creştini, au avut o altă conduită decât ceilalţi trăitori (beduini) ai locurilor, de care nu s-au rupt total, în ciuda vremurilor nu totdeauna favorabile. Într-o călătorie de cercetare din 1914, ieşeanul Teodor Burada află despre vlahii din Sinai informaţii preţioase de la localnicii zonei: „Pentru ei reprezintă o mândrie a fi numiţi «sclavi (slujitori) tu Monastiru» – aşa cum este în limba greacă – dat fiind că ei slujesc acest lăcaş sfânt de foarte multe veacuri. Totuşi acceptă mai puţin numele de beduin arab dacă nu li se adaugă şi «sclavi tu monastiru». Nu doresc a fi confundaţi cu beduinii arabi”. Vlahii şi-au păstrat religia creştină cel puţin până în secolul al XVIII-lea. Ulterior, după mărturiile istoricilor şi călătorilor, au trecut treptat la islam, fără să-şi fi pierdut cu totul conştiinţa originilor lor creştine îndepărtate. Intrând în contact cu populaţia arabă localnică, şi-au schimbat aspectul fizic şi îmbrăcămintea. Totuşi, călugării au notat în manuscrisele mănăstirii că ei prezintă un tip antropologic diferit de ceilalţi beduini din peninsulă şi au în dialectul lor „cuvinte de origine necunoscută”. Concluzii Mănăstirea Sfintei Ecaterina din Sinai a reprezentat unul dintre cele mai importante centre de spiritualitate pentru lumea creştină, traversând şaptesprezece secole în care viaţa monahală creştină s-a derulat fără întrerupere. Prezentand-o, actualul Arhiepiscop al Sinaiului, Damianos, spune: „Mănăstirea Sfânta Ecaterina este un centru monastic creştin grec-ortodox de rit bizantin, a cărui viaţă monahală se derulează neîntrerupt de şaptesprezece secole. De 1400 ani în inima deşertului Sinai, aceasta şi-a păstrat caracteristicile iniţiale din vremea Împăratului Justinian. De la Mahomed, fondatorul islamului, până la califii musulmani şi sultanii turci, trecând prin epoca lui Napoleon, toţi au preluat mănăstirea sub protecţia lor, ferind-o inclusiv de jafuri. În lunga sa istorie, Mănăstirea Sfânta Ecaterina nu a fost niciodată cucerită sau distrusă. Traversând toate epocile, şi-a păstrat intactă imaginea de loc sacru al Bibliei, aşezându-şi lumina asupra evenimentelor Vechiului Testament precum şi asupra continuităţii proslăvirii Sfintei Fecioare Maria şi a Domnului nostru Iisus Hristos”. La această descriere mai trebuie adăugată „o filă de istorie” uitată (care, de altfel, este prima pagină din „viaţa” mănăstirii): cei care au pus bazele acestui centru spiritual au fost dacii aduşi de împăratul Justinian din zona Dobrogei, a căror primă misiune a fost construcţia locaşului sfânt, urmată de sarcina de a o proteja şi a o întreţine material. De-a lungul timpului, descendenţii acestui grup de daci au fost supuşi influenţelor popoarelor arabe, însă, în acelaşi timp, legătura mănăstirii cu spaţiul carpato-danubian a dăinuit prin interesul manifest al tuturor domnitorilor români de a susţine acest locaş sfânt (care au acordat ajutoare constante acestui locaş sfânt, până la secularizarea averilor mănăstirilor). Este interesant de remarcat că la mânăstirea aceasta – în faimoasa ei bibliotecă, care este a doua ca mărime şi valoare, după cea de la Vatican – se află până astăzi portretul domnitorului valah Constantin Brâncoveanu (pictat în ulei, în mărime naturală), împreună cu splendide manuscrise, vase liturgice ornamentate în scriptoriile româneşti, ca şi excepţionalele scoarţe ale Evangheliei dăruite de Ieremia Movilă, în 1598; tot aici au fost descoperite manuscrisele – în slavonă şi greacă – ale „Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”. Astăzi, valahii sinaiţi (sau beduinii valahi, după cum mai apar în scrieri) cunosc legenda originii lor care a devenit o tradiţie orală şi îşi duc traiul secular în preajma Mănăstirii Sfântei Ecaterina fiind foarte ataşaţi de pământul lor. Numărând în jur de 2000 de suflete ei sunt divizaţi în trei ramuri: Hamayidah, Salayimah şi Wahibat, cei ce trăiesc în apropierea mănăstirii ajutând la treburile administrative ale lăcaşului. Puţini dintre ei sunt angajaţi permanenţi în mănăstire ca bucatari, lucrători, trapezari, grădinari, paznici, în timp ce alţii lucrează temporar. Tot ei se ocupă de ghidarea pelerinilor pe Muntele lui Moise, Muntele Sfintei Ecaterina şi Muntele Horeb, de transportul şi excursiile în zonă. Există un obicei străvechi prin care monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina oferă în fiecare dimineaţă raţii gratuite de pâine nedospită beduinilor Gebalia care vieţuiesc în preajma locaşului sfânt. Cea mai frumoasă încheiere şi încununare a acestei prezentări poate fi dată prin cuvintele celei care veghează şi acum sufletele străbunilor noştri din Sinai, Sfânta Ecaterina, a cărei ultimă rugăciune, rostită înainte de a i se tăia capul, a fost: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte sufletul meu, pe care l-am adus Ţie ca jertfă pentru dragostea Ta. Caută dintru înălţimea Ta, Doamne, şi asupra poporului acestuia care stă înainte şi-l povăţuieşte la lumina cunoştinţei Tale. Şi acelora care vor chema prin mine numele Tău cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toţi să fie lăudate măririle Tale în veci. Amin!”
Posted on: Mon, 24 Jun 2013 17:09:07 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015