ESEU CASTIGATOR Fundația Mișcarea Populară a lansat un concurs de eseuri adresat tinerilor cu vârste până în 25 de ani, intitulat „Cum vreau să arate România mea”. Câștigătorii concursului sunt: Locul 1: Robert Virban Locul 2: Alexandru Topor Locul 3: Larisa Chitic Locul 4: Vlad Buse Locul 5: Madalin Blidaru România mea un eseu de Robert Virban Țara mea, casa mea, locul în care îmi încep și îmi sfârșesc fiecare zi, locul în care îmi serbez an de an închiderea unui subcapitol al vieții și începerea altuia, locul în care m-aș întoarce oricând, măcar cu sufletul. În curând voi împlini 21 de ani , tocmai am fost admis la o facultate din provincie. Văd zilnic o Românie în adevărata sa formă, nu cea prezentată în jurnalele tv, în ziare sau de către oamenii politici. Nu mă pot numi chiar un naționalist , dar îmi iubesc țara. Este țara mea, țară scăpată din mâna, ce se îndreaptă spre un declin sadic creat de propriile mentalități. Ar fi absurd să pun acestecuvinte pe umerii numelui de România. Nu sunt eu în măsură să învinuiesc țara pentru nimic, ci doar să atrag atenția asupra anumitor aspecte. Probabil că într-o bună zi îmi voi părăsi țara… Probabil că în altă bună zi mă voi întoarce în țară… Cine știe !? Noi nu știm ce vom face peste o zi sau două, dar peste ani! În momentul de față este cert faptul că România nu este nici pe departe o țară perfectă. Oare va fi România vreodată o țară perfectă sauaproape perfectă ? Acest lucru depinde doar de noi. Mă simt încă prins în mrejele țării care, cu o ultima sforțare, încearcă să mă ademenească prin masivele ei înzăpezite iarna, prin adierea florilor de primăvară, cu aerul ei de fecioară adormită de bogăția verii și dezmierdată de o bătrână toamna târzie, traversată dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivată cu sapa și cu calul la sfârșit de secol 18 de oameni care s-au chinuit să-și dea un rost propriei vieți. De undeva, din inima țării, se aude tulburător imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uită să trăiască, având un cult al acumulării de traume. Este cumplit faptul că pentru actuala clasa politică noi am ajuns doar niște instrumente de vot folosite odată la patru ani. Aș vrea să cred că orice curs vor lua lucrurile, România este în noi – totul ține de noi, redresarea ține de noi, că le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palmă de pământ. Aș vrea să se trezească în noi spiritul civic și să ne gândim că nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învățați să vorbească românește, sunt educați și purtați de mâna în grǎdinite, apoi la școală. Momentan locuiesc în Giurgiu, un oraș ce în opinia mea se află încă în mediul rural. Locuiesc mai exact într-un bloc gri și la propriu și la figurat, un bloc tipic, cu un manelist la etajul 3 și un bormașinist la parter, care pe deasupra este și sămânțar. Când văd tot roiul ăla de oameni ce stau câte 6 ore în trafic pentru a ajunge la munte mă întreb, oare bormașiniștii nu pleacă niciodată nicăieri !? Încerc să îi ingnor în fiecare zi dar mai îmi pun uneori întrebarea „Ce dracu or face ăștia toatǎ ziua ?” Oare unde pe scară societății ar trebui așezați ? Or fi oare scursuri sau plevușcă? Or fi, dar sunt români la fel ca mine. Întâlnind astfel de oameni în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare secundă încep să mă gândesc dacă chiar școală românească scoate tâmpiți. Oare sunt și eu unul dintre acei tâmpiți ? Cu siguranță. Îmi propun mereu să văd câte ceva, o părticică din România reală. În acest moment văd o femeie cărând o sacoșă, însoțită de soțul care fumează o tigarǎ…
Posted on: Fri, 06 Sep 2013 09:50:54 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015