Eterne vise pe-o paiaţă din craniul zilelor de ieri... O întunecată dimineaţă cu lumini in raze ce emană doar dureri.... Nemuritoare sentimente, şi-un colb de care tu eşti plin... Şi un trup gol al fericirii ce soarbe din pahar venin... O permanentă întrebare a dorului ce a plecat venind... Ce simte amarul indiferenţei cînd îţi vede sufletul zîmbind... Şi albul tulbure al norilor Ce fulgeră prin fulgi fierbinţi Întreabă parcă nu doar cerul: -De ce iubim , dar nu suntem cuminţi? De ce visăm la nemurire Iar cînd trăim, defapt încet murim. De ce uităm să fim fiinţe Şi dîrz blestemul să-l purtăm De ce nu vrem sa fim doar oameni Cu: te iubesc, urăsc, ma tem... Şi-n craniul zilelor de mîine Să fim mai veşnici ca oricînd Ca-n dimineţile senine Să ne desprindem de pămînt, Să fim doar carne înfierbîntată Cu sufletul de zburător Iar fericirea înveninată Să fie vis încîntător Să ne temem de uitare Şi doar un zîmbet noi să fim Să ne urîm doar oglindirea Doar suntem unici pe pamînt. Şi să iubim, cu patimă şi fără ezitare... Să fim ca o sculptură, perfecţi şi muţi... Doar omul, adevaratul om, Poate extrem de mult!
Posted on: Sun, 01 Sep 2013 14:52:13 +0000
Recently Viewed Topics
© 2015