Febra canonizarilor bantuie Biserica stilului nou Nu poate exista Biserică Ortodoxă fără Sfinţi, la fel cum nici Sfinţii nu pot exista, decât în sânul Bisericii Ortodoxe. Ei sunt slava şi podoaba Bisericii, şi de aceea sunt cinstiţi prin cântări şi slujbe, pomenind cu evlavie şi dragoste, viaţa şi ostenelile lor, spre pilda şi folosul nostru, al celor de azi, care încercăm, în această beznă a necredinţei veacului apocaliptic, să ţinem aprinsă flacăra credinţei în inimă, fiecare după puterea noastră. De aceea, canonizarea - adică proslăvirea Sfinţilor - este un moment de mare însemnătate şi bucurie duhovnicească în viaţa oricărei Biserici. De multe ori, ei sunt cinstiţi de credincioşi cu multă vreme înainte de proclamarea oficială a sfinţeniei lor, având darul facerii de minuni, ca dovadă a faptului că Dumnezeu le-a primit faptele bune, încununându-i după vrednicie, cu neveştejita cunună a sfinţeniei. Tradiţia Bisericii spune că, dintre toate cetele Sfinţilor, Mucenicii sunt singurii ale căror suflete, după despărţirea de trup, trec nestingherite prin toate Vămile văzduhului, ajungând la fericirea veşnică a Raiului, fără nici o împiedicare din partea vrăjmaşului mântuirii. Atât de mare putere are jertfa sângelui lor, încât este considerată ca cel mai sfinţitor Botez - dovada cea mai puternică a dragostei lor către Dumnezeu, pe Care L-au mărturisit în faţa ighemonilor păgâni sau înaintea adunărilor eretice. Prin recunoaşterea sfinţeniei lor, noi mărturisim faptul că Biserica de pe pământ, ca instituţie dumnezeiesc-omenească, este o ipostază a ierarhiei cereşti, un Rai pogorât printre oameni. Noi, ortodocşii, ştim faptul că, indiferent ce hotărâri ar lua mai-marii Bisericii, cu privire la sfinţenia sau presupusa sfinţenie a unor oameni trecuţi din această viaţă, ea nu poate fi valabilă decât atunci când este pecetluită cu voia lui Dumnezeu. De aceea, se poate striga mult şi bine „Santo Subito” de către admiratorii defunctului Papă Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu nu face voia noastră, dacă noi nu o facem pe a Lui, iar despre eretici, care au ştirbit dogmele Bisericii Apostolice, care au propovăduit pacea şi iubirea, dar au înscenat cele mai crâncene vărsări de sânge, declanşând cruciade, de dragul unui primat jurisdicţional… cine va putea vorbi despre mântuirea lor? Sfinţenia presupune o viaţă plăcută Domnului, trăită după învăţăturile Sfintei Evanghelii, întru dreapta credinţă, care este una singură, şi anume Ortodoxia, căci spune Apostolul Pavel: „Şi, dacă se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim: 2,5), aşteptând a primi „cununa vieţii veşnice, pentru care lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim: 4,7). Cu alte cuvinte, prin cinstirea Sfinţilor, noi dovedim ascultarea faţă de Dumnezeu şi de voia Sa. Căci voia Sa a fost, ca cei pe care noi azi îi cinstim, cu cântări de laudă, să se numească prieteni şi ucenici ai Săi. Iar dacă îi cinstim, înseamnă că mărturisim aceeaşi credinţă întru care s-au sfinţit; înseamnă că le cerem mijlocirea către Dumnezeu şi le recunoaştem viaţa, pe care le-o şi urmăm, pe cât ne stă în putinţă. Începând cu anii ’50 ai secolului trecut, odată cu venirea lui Iustinian Marina la tronul patriarhal, Biserica Ortodoxă de stil nou din România a început un lung şir de canonizări în rândul Sfinţilor români. Nu scriem acest articol pentru a le contesta sfinţenia – departe de noi acest gând. Din contră – faţă de toţi se cade a avea o evlavie deosebită. Tocmai de aceea, atitudinea Bisericii de stil nou faţă de viaţa şi învăţătura acestor Sfinţi, stârneşte nedumeriri. Să începem cu începutul La 28 februarie 1950, Sinodul B.O.R. (Biserica de stil nou) a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş - Maramureş, mare apărător al Ortodoxiei, despre care se ştie că s-a născut în anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, într-o familie de creştini valahi, fiind numit la botez Iacob. La vârsta de 15 ani, el va intra în viaţa monahală, fiind închinoviat la mănăstirea din Ohrida (Macedonia de astăzi), unde rămâne timp de 5 ani, după care merge la Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, unde devine schimonah, cu numele Iosif. Pentru viaţa sa aleasă, şi pentru darul vindecării, cu care fusese înzestrat, va fi hirotonit preot şi duhovnic, apoi egumen în mănăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol. Primeşte egumenia mănăstirii Cutlumuş din Athos, din a cărei obşte făceau parte mulţi călugări români. După moartea mitropolitului Timişoarei, românii bănăţeni s-au gândit la Cuviosul Iosif, stabilit între timp în preajma mănăstirii Vatopedu, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale. Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu şi instalat Mitropolit al Timişoarei. Se spune că în ziua în care a sosit în Timişoara, credincioşii i-au adus un olog bolnav de mulţi ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea. Va rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială, prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, se retrage la mănăstirea Partoş. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi al activităţii sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoş” şi „Mitropolitul Timişoarei”. În Acatistul întocmit cu ocazia canonizării, Sfântul este numit, foarte frumos, drept „comoara legii străbune” („Acatistier”, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 1990, p. 151). În „Vieţile Sfinţilor”, Ed. Episcopia Romanului şi Huşilor, vol. Septembrie, ziua a cincisprezecea, citim: „În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credinţă, înţelept la cuvînt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune”. Cei care i-au aşternut pe hârtie viaţa, i-au semnat Tomosul de canonizare, ori îi fac pomenirea de peste an - oare urmează ei pildei vieţii sale? Mergem mai departe În anul 1955, la data de 24 aprilie, Biserica stilului nou a recunoscut sfinţenia unui alt plăcut al Domnului: Sfântul Ierarh Iorest Mărturisitorul, Mitropolit al Ardealului († 1657). El era fiu de ţărani din Transilvania şi, iubind din fragedă pruncie pe Hristos, s-a făcut monah în obştea Mănăstirii Putna, schimbându-şi numele din Ilie în Iorest. Apoi, a urmat şcoala duhovnicească din această lavră, ajungând monah iscusit, bun caligraf şi zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba Bisericii şi la păzirea sfintei credinţe ortodoxe. Răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului, în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu, Cuviosul Iorest de la Putna a fost ales părinte şi întâistătător al Bisericii Transilvaniei. Dupa ce a primit hirotonia întru arhiereu de la mitropolitul Ţării Româneşti, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urca pe scaunul Mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia. Timp de trei ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor, să apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile străine calvineşti şi de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoţi râvnitori, sfinţea biserici şi mergea prin sate, mângâind şi învăţând pe credincioşi, ca un bun păstor al turmei lui Hristos. În anul 1643, sfântul ierarh Iorest va fi aruncat în temniţă pentru râvna dreptei credinţe, pătimind multe necinstiri, bătăi şi ocări, pe care le va răbda muceniceşte, fiind gata să-şi dea şi viaţa pentru apărarea credinţei ortodoxe şi mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniţă şi obligat să dea o sumă de bani ca răscumpărare. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657, va păstori Episcopia Huşilor, cârmuind bine Biserica lui Hristos. Apoi şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu, Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinţilor mărturisitori. Despre toate aceste mărturii ne încredinţează cărţile şi articolele apărute sub tutela şi cu binecuvântarea ierarhiei B.O.R. Este deci greu de crezut că ei nu ar şti pe cine au recunoscut drept Sfânt, ori că nu ar şti că a fost tocmai ceea ce ei nu sunt astăzi. Sfinţii nu au fost ecumenişti, iar ei o ştiu! În acelaşi an, la data de 20 octombrie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, smeritul făcător de minuni, a fost de asemenea trecut în rândul sfinţilor, hotârându-se, ca dată de prăznuire, ziua de 11 aprilie, ziua mutării sale la Domnul. Despre acest Sfânt, credincioşii români cunosc aproape totul, însă mai puţin faptul, că a fost un neînfricat apărător al credinţei străbune. Reforma calendarului, făcută de papa Grigorie al-XIII-lea în anul 1582, a fost impusă şi Bisericii Răsăritului. Dar de fiecare dată, aceste încercări au fost respinse cu hotărâre, fiind considerate abateri de la Tradiţia Ortodoxiei, abateri condamnate aspru de anatema stabilită de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice. În timpul acestor frământări, nici Biserica Ortodoxă Română n-a scăpat de aceste ispitiri din partea Apusului. Aşa se face că în anul 1866, Alexandru Ioan Cuza a convocat un Sinod bisericesc, unde a recomandat schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. La Sinod a fost prezent şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Acolo, el a mărturisit fără frică pentru biruinţa adevărului şi păstrarea adevăratei credinţe. S-a opus categoric acestei inovaţii, şi, părăsind sala Sinodului a spus: „Iară eu, cu cei fărădelege nu mă voi socoti!”. În acest fel, domnitorul n-a reuşit atunci să introducă această recomandare impusa de francmasoni. Evident că aceste „amănunte” nu au fost menţionate în nici o carte apărută cu binecuvântarea ierarhiei oficiale… La doar o zi distanţă, în data de 21 octombrie 1955, la Alba Iulia s-a proclamat canonizarea Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş. Cuviosul ieromonah Sofronie din Satul Cioara (azi, Săliştea, jud. Alba) a fost unul dintre cei mai însufleţiţi apărători ai credinţei ortodoxe din Transilvania,de la mijlocul veacului al XVIII-lea, într-o vreme în care prigoana ereticilor calvini şi a celor uniaţi (n.ed.: uniţi cu Papa, sau greco-catolici) împotriva ortodocşilor ajunsese la punctual său culminant, încât mulţi spuneau: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi, morţilor, din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi si de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească (n.ed.: ortodoxă) şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane (n.ed.: soldaţi) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”. Treptat, această stare de nemulţumire generală va lua forma unei adevărate răscoale religioase, urmărind înlăturarea uniaţiei. În toamna anului 1759, în fruntea acestei mişcări populare antiuniate se găsea Cuviosul Sofronie de la Cioara, cutreierând numeroase sate din judeţul Hunedoara, cerând credincioşilor să alunge preoţii uniţi şi să rămână statornici în credinţa ortodoxă. Datorită acestei acţiuni, în jurul Praznicului Naşterii Domnului din anul 1759, a fost arestat şi închis în satul Bobâlna, lângă Orăştie, de unde va fi eliberat, la 13 februarie 1760, de un grup de 600 de credincioşi, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, unul dintre apropiaţii săi. De acum Sofronie se va îndrepta spre Munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat. Ca şi Visarion Sarai, cu 15 ani în urmă, era întâmpinat şi el de preoţii şi credincioşii din satele din jurul Abrudului şi Câmpenilor, ţinându-le predici prin care îi îndemna să ţină „legea Ierusalimului”, şi să mărturisească asupritorilor străini că sunt ortodocşi. La 3 iunie 1760, în „Conferinţa ministerială” de la Viena, se cere arestarea şi întemniţarea lui Sofronie, urmând ca apoi să fie omorât, la ordinul expres al împărătesei Maria Tereza. Întreaga mişcare condusă de Sfântul Sofronie poate fi considerată ca o biruinţă deplină a Ortodoxiei în Transilvania, întrucât zeci de sate au părăsit rătăcirea uniată (conform Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-români şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 115-118). Mai există azi măcar un singur ierarh în Sinodul B.O.R., care să mărturisească aceeaşi credinţă cu cea a sfinţilor mai sus amintiţi, pe care ei înşişi i-au proclamat sfinţi, i-au zugrăvit icoane şi le cântă laude ? Linia inaugurată de Patriarhul B.O.R. pe nume Iustinian, va fi continuată şi după evenimentele din decembrie 1989. În şedinţa sinodală din 20 iunie 1992, ierarhia Bisericii de stil nou va hotărî trecerea în rândul Sfinţilor a Cuviosului Ioan Iacob Românul, Sihastrul din Pustia Hozevei, statornicindu-se, ca zi de prăznuire, data de 5 august. Viaţa Sfântului Ioan Iacob, se cunoaşte de către cititorii noştri, el fiind în mod deosebit cinstit cu evlavie şi cu dragoste de credincioşii ortodocşi de stil vechi, pentru un motiv ţinut sub tăcere de cenzura bisericească oficială, şi anume faptul că el a părăsit ţara din cauza schimbării calendarului, stabilindu-se la Sfintele Locuri, unde se păstra rânduiala conform vechiului calendar. Mai mult, el a refuzat pomenirea Mitropolitului Nicodim Munteanu, cunoscut ca francmason, precum şi săvârşirea Sfintei Liturghii împreună cu alţi clerici din Ierusalim, care, deşi păstrau calendarul iulian, totuşi slujeau, la rândul lor, împreună cu clericii Patriarhiilor de stil nou, cu care se aflau în comuniune liturgică. Ajungem în prezent Duminică, 11 mai 2008 – după calendarul oficial, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sfinţilor Mucenici Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu şi Vasilie din Mocod. Slujba a fost săvârşită la Mănăstirea Salva, pe platoul unde cei patru şi-au găsit sfârşitul mucenicesc, pentru că nu au acceptat să-şi lepede credinţa ortodoxă. La propunerea Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, Sinod ul B.O.R. a aprobat canonizarea celor patru mucenci în octombrie 2007, cu ziua de pomenire 12 noiembrie. La eveniment au participat 15 ierarhi, membri ai Sinodului Bisericii de stil nou. Patriarhul Daniel nu a participat din motive de sănătate, dar a delegat un episcop vicar, ce a dat citire actului de canonizare. Canonizarea are loc la 245 de ani de la revolta condusă de Tănase Todoran, ale cărei represalii s-au soldat cu tragerea pe roată a celor patru năsăudeni, pe platoul Mocirla de la Salva. Redăm fragmente din dosarul de canonizare a Sfinţilor Mucenici Năsăudeni: „Mucenicul Atanasie s-a născut în Bichigiu, pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment, care era aşezat undeva langa Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Muntii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, după care este lăsat la vatră şi ridicat la rang de răzeş. Nefiind preot ortodox în sat, el s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat fiul după rânduiala credinţei strămoşeşti. În anii 1761-1762, el a tratat cu guvernul din Viena militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost personal la Viena, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului nu vor fi siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii, ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor, şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei. La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La Mocirla, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi!... Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele! Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere. La scurt timp dupa aceea, s-au făcut cercetări, pentru ca vinovaţii de nesupunere să fie pedepsiţi. La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou din Salva, a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire si de la înrolarea în statutul militar grăniceresc... - dupa cum se arată în sentinţa de condamnare. Concluzia… Am ales cele mai importante evenimente de acest gen – îmbucurătoare (cu toate că cenzurarea adevărului este foarte frecventă), dar şi întristătoare, în acelaşi timp -, petrecute cu binecuvântarea şi în prezenţa înalţilor prelaţi ai Bisericii de stil nou. Este un lucru îmbucurător, faptul că cinstirea Sfinţilor este înfăptuită încă într-o Biserică din ce în ce mai modernistă, politicizată şi ecumenistă, dar ne întristăm, pentru că nu înţelegem un lucru: cum de pot, în acelaşi timp, să proclame, cu mult fast, canonizarea Sfinţilor Mucenici, ucişi de ereticii catolici, uniaţi ori calvini, iar în acelaşi timp, şi cu acelaşi fast, să participle la dialoguri şi rugăciuni ecumenice, împreună cu mai-marii tuturor cultelor eretice ori păgâne: catolici, uniaţi, calvini, reformaţi, musulmani? Singurele concluzii pe care le putem trage sunt că, ori Biserica de stil nou, acest uriaş cu picioare de lut, aflat într-o criză profundă de credibilitate faţă de proprii ei credincioşi, încearcă, cumva, ca prin aceste ceremonii fastuoase, să abată atenţia de la abaterile canonice, care se întâmplă deja la vedere: „Slujbe de „sfintire a apei Crisului Repede, făcute de ierarhul B.O.R. Sofronie Drincec al Oradiei, împreună cel greco-catolic, Virgil Bercea; „sfintiri de temple si monumente masonice, saptamâni de „rugaciune ecumenica, şi alte asemenea încălcări ale Sfintelor Canoane, ori… B.O.R., prin oamenii angrenaţi în structura ei, suferă de grave inconsecvenţe dogmatice, de vreme ce cu gura lor mărturisesc adevărul (atât cât mai poate răzbate din el, prin sita deasă a cenzurii…), pentru ca apoi, la numai câteva zile, să facă exact contrariul! Mai înfricoşătoare însă decât apostazia în sine, este lipsa de reacţie a credincioşilor B.O.R. În afară de câteva glasuri izolate, care sunt repede înăbuşite, prin mustrări ierarhice ori prin mutări disciplinare, se pare că restul clericilor şi al laicilor suferă de orbire duhovnicească, fiind de acord cu toate grozăviile antiortodoxe, derulate sub auspicii ecumeniste. Iată, deci, că încetul cu încetul, propaganda ecumenistă, făcută în toate mediile, începând de pe băncile şcolilor şi până la mass-media, începe să îşi arate roadele otrăvite… Oare nu li se potriveşte lor spusa Proorocului David: „Iar păcătosului i-au zis Dumnezeu: pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele, şi iei aşezământul Meu de lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura, şi ai lepădat cuvintele Mele înapoi. De vedeai furul, alergai cu el, şi cu cel prea curvar partea ta puneai” ? (Ps. 49, 17-19) Rugaciune pentru unitatea crestinilor Iasi Patriarhul Daniel BOR 21 ianuarie 2006: Iaşi: Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor - a patra zi. Mitropolitul Daniel al Moldovei, actualul Patriarh B.O.R., la o vecernie ecumenista, ţinută în catedrala mitropolitana veche Sf. Gheorghe din Iaşi, sâmbătă, 21 ianuarie 2006, începând cu ora 17.00, alături de Petru Gherghel, episcop de Iaşi, Aurel Percă, episcop auxiliar, în prezenţa unui număr mare de credincioşi ortodocşi şi... catolici. În spatele mitropolitului Daniel, pe peretele bisericii, putem vedea zugrăvită icoana Sfântului Ierarh Ilie Iorest... să fie oare o coincidenţă tristă, ori un act voit? Ecumenism in BOR 18 ianuarie 2007: Iaşi: Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor - prima zi În aceeaşi locaţie şi cu aceeaşi participare. În fundal, se văd icoanele Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş (în spatele scaunului arhieresc)
Posted on: Thu, 07 Nov 2013 20:08:33 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015