Imbecilizarea prin televiziune şi post-gandirea by Agenda (Notes) "Orice înlesnire excesiva adusa în serviciul unui simţ, al unei funcţii, al unui organ atrage dupa sine un efect de amputare a acelui simt, a acelei funcţii, a acelui organ" - Giovanni Sartori S-a descoperit ca în dezvoltarea normala a creierului uman, nu numai factorii genetici sunt relevanţi, ci şi experienţa, stimulii, semnalele pe care creierul le primeşte permanent. Exista o perioada optima pentru primirea anumitor stimuli pentru ca mintea noastra sa se poate dezvolta normal. Stimulii optimi sunt cei care provin din afecţiunea parinţilor, din învaţarea treptata a limbii, din pastrarea unui permanent contact interactiv cu realitatea etc. Se observa un efect pervers al televiziunii : aceea ca ofera (cand ofera) iluzia învaţarii prin joc, prin spectacol, prin efectul special. Or, copilul cand se joaca, cand exploreaza, ia lucrurile în serios, înţelege bine ca demersul lui este şi unul al cunoaşterii, nu numai al placerii. Mai mult, în loc sa descopere singuri lumea înconjuratoare, sa se mire de întamplari şi sensuri, sunt obişnuiţi sa aştepte ca înţelesurile sa li se descopere singure dinaintea ochilor. Fireşte, în lipsa de activitate, creierul intra în stand-by, iar nechezolul catodic, substitut de viaţa, devine de-a dreptul otravitor. Cand privim la televizor, ne spun studiile de specialitate, undele cerebrale trec din starea beta în starea predominant alfa şi teta. Ce înseamna aceasta, concret? Undele beta apar în creier "pe parcursul proceselor de gandire, de analiza şi decizie" cand mintea noastra se concentreaza asupra unei sarcini. Undele alfa şi teta - de o frecvenţa mai mica - domina activitatea corticala cand suntem relaxaţi, respectiv cand suntem în starea de somn uşor. Ce înseamna aceasta şi mai concret? Ca în mod real gandim mult mai puţin atunci cand ne uitam la televizor. S-a mai constatat ca "vizionarea TV amorţeşte emisfera stanga şi lasa emisfera dreapta sa îndeplineasca toate activitaţile cognitive". Cine sunt emisfera stanga şi emisfera dreapta? Prima este responsabilul cu "organizarea, analiza şi judecata datelor primite", iar a doua are în fişa de post procesarea informaţiilor în întregul lor, "determinand raspunsuri mai degraba emoţionale decat raţionale (logice)". Adica, neurologic vorbind, nu suntem pe deplin conştienţi cand privim la televizor, fapt confirmat şi de alte sute de studii (citate din lucrarea lui J. Mander - Four arguments for the Elimination of Television) care au ajuns la concluzia complementara ca mişcarea ochilor şi gandirea sunt doua procese legate în mod direct. Creierul uman este alcatuit din paleocortex (în principal sistemul limbic) şi cortex. Prima unitate este "centrul fiziologic al emoţiilor", selecteaza informaţiile înainte de a trimite catre cortex pentru ca acesta sa le prelucreze. Tot el este "sediul impulsurilor şi al acţiunilor imediate, negandite, cele ce presupun o participare intensa şi reacţia spontana". Cortexul, cea mai importanta parte a creierului uman, este sediul tuturor proceselor mentale superioare, al reflexiei şi limbajului, al gandirii abstracte - adica a tot ceea ce ne diferenţiaza din punct de vedere neurologic de animale. Din cauza vitezei foarte mari de derulare a imaginilor şi a acţiunii pe micul ecran, sistemul limbic nu are timpul necesar filtrarii normale a informaţiei catre cortex (timp pe care, altfel, stimulii din realitate sau din actul lecturii i-l acorda cu prisosinţa). Ce se întampla atunci? Ca într-o cetate sub asediu, mintea noastra nu se mai poate apara, iar informaţia patrunde nefiltrata, nesortata conform capacitaţii naturale a creierului. Acest lucru, avertizeaza Jerry Mander, Valdemar Setzer, Fred şi Merrelyn Emery sau Marshall McLuhan, favorizeaza trimiterea mesajelor direct în subconştient. Efectele sunt mai funeste decat s-ar aştepta orice pesimist. Sub influenţa televizorului, creierul se modifica structural, mai ales la varste fragede. Dintre numeroasele consecinţe menţionate în volum, voi enumera numai cateva : - diminuarea considerabila a capacitaţii de învaţare (imaginea nu este un bun stimul pentru învaţare, ca dovada studiul lui Stern care concluzioneaza ca 51 % din cei chestionaţi au fost incapabili sa indice macar un titlu de ştire dintr-un întreg program informativ urmarit cu cateva minute înainte!). Deşi parinţii sunt adesea mandri de cunoştinţele dobandite de micuţi de la televizor, acelea nu sunt decat nişte cunoştinţe incidentale, datorate nu unei structuri cognitive articulate, ci simplei capacitaţi de absorbţie şi reproducere a informaţiei (aceeaşi pe care o au, la o turaţie mult diminuata, papagalii vorbitori). În realitate, sub asediul imaginilor succedandu-se rapid, stimulandu-i violent simţurile, copilul este privat de posibilitatea de a-şi crea singur în minte, propriile imagini, scenarii şi ipoteze. - deficienţe de învaţare - LD - learning disabilities (sindrom cu care, afirma dr. Margaret Wang, specialist psihopedagog, au fost diagnosticaţi în 1988 în jur de 15.000 de elevi americani saptamanal! ), corelat cu ADHD - deficienţe de atenţie şi hiperactivitate, afecţiune de care sufera astazi o treime din copiii americani şi nu numai. - incapacitatea de a asculta cu atenţie - în zilele noastre, teletinerii percep numai cca. 180.000 sunete, spre deosebire de cei de acum 25 de ani, apţi a distinge aproximativ 300.000 ; - dependenţa - nu mai este azi un fapt nou ca în lume sunt sute de milioane de oameni dependenţi de televizor. Studiile sociologice arata ca oamenii - chiar platiţi sa nu se uite pentru o perioada la televizor - sunt incapabili de a-şi respecta angajamentul. Explicaţia nu este deloc una complexa: avand în vedere starea de relaxare rapida pe care TV-ul o livreaza, omul se obişnuieşte treptat cu pasivitatea, aşa cum s-ar obişnui cu un drog. Confortul provoaca slabirea funcţiilor normale ale organismului, încercand sa li se substituie ; - epilepsia TV (crize convulsive aparute la persoane neepileptice în timpul vizionarii programelor de televiziune), care ajungea în 1998 la cote uluitoare precum 8 la mie în Franţa sau Japonia. Tot în Japonia, tot în 1998, la 16 decembrie, 700 de copii (!!) au fost transportaţi de urgenţa la spital, dupa vizionarea unui episod din desenele animate Pokemon, în care personajul Pikachu "se afla în mijlocul unei explozii de lumina" ; - efectul hipnotic al televiziunii - atunci cand privim la televizor, suntem decuplaţi de la lumea înconjuratoare. Acest fapt este cauzat de frecvenţa uriaşa a imaginilor proiectate pe ecran (într-o singura secunda, sursa emiţatoare de lumina "clipeşte" de " 25 sau 30 de ori, iar creierul percepe aceasta), dar şi a schimbarilor fulgeratoare de cadru uzitate (V. Setzer constata ca frecvenţa schimbarilor de plan variaza între 11,5 schimbari / minut la o emisiune obişnuita şi cota debila de 25-30 schimbari / minut la videoclipuri). Fireşte, dezastrul individual este dublat şi de unul social. Mediile de comunicare ne influenţeaza mai mult decat mesajele care se transmit prin ele. Televiziunea, oricat ar pretinde, nu este capabila de a transmite decat un anume gen de informaţii, stimulenţi ai emoţiei, nu ai reflecţiei raţionale. Trei metode prin care televiziunea este cu adevarat apta de a modela comportamentul individului sau societaţii (dincolo de retorica parfumata a "libertaţii de opţiune"): 1. funcţia de agenda a mass-media. Televiziunea, arogandu-şi poziţia autoritara de "fereastra catre lume", de "sursa credibila", selecteaza dupa propriile preferinţe ştirile, evenimentele, problemele pe care le considera importante, pretinzand ca agenda mediatica este în deplina concordanţa cu preferinţele şi interesele reale ale publicului. Ca urmare, o problema cu adevarat relevanta pentru o comunitate are toate şansele sa ramana în umbra marunţişurilor. Ecranul nu reflecta realitatea, ci o deformeaza, iar dovada poate sta orice jurnal de ştiri din Romania sau de aiurea - avalanşa de barfe şi nimicuri politice sau sportive, de orori filmate patimaş, de tematici şi abordari stupide. 2. efectul de cultivare - O analiza desfaşurata de o echipa de cercetatori coordonata de G. Gerbner pe o perioada de 13 ani concluzioneaza existenţa a 410 teme, idei şi simboluri recurente în mesajele televizate. De asemenea, se pare ca telespectatorii care se uita la televizor peste 4 ore pe zi au o tendinţa mult mai mare de a da crezare "valorilor, faptelor şi ideologiilor dominante" (e.g. dependenţii de televizor, rupţi de lumea reala, consumatori aprigi de "ştiri de la ora 5" supraestimeaza riscul de a deveni victima unei violenţe). Emiţand în flux continuu, cuprinzand o plaja uriaşa de telespectatori, pretinzand credibilitatea programelor difuzate (construite pe aceleaşi şabloane, forţand creierul uman sa urmareasca, în inerţie şi reflex, aceleaşi trasee de gandire), televiziunea este fara îndoiala un excelent deformator de opinie. 3. dictatura opiniei publice sau spirala tacerii - W. Lippmann, cunoscutul politolog american, constata ca ne-am obişnuit sa ne raportam la "opinia publica" ca la un lucru sacru, infailibil. Orice act, oricat de nociv sau de imoral, daca poarta avizul opiniei publice, trebuie impus tuturor. Nu e greu de înţeles ca cei care controleaza mass-media au acces, prin urmare, la instrumentul optim pentru manipulare. Prof. P. Dobrescu observa (pe baza unui articol de specialitate aparţinand lui E.M. Neumann) ca aşa-zisa "majoritate" în numele careia, conform principiului schilod "publicul asta cere" este una simbolica, nu statistica. Se produce astfel o separare : cei care susţin un anumit comportament - chiar deviant, depravat, periculos - apar mai des la televiziune pentru "a milita", în timp ce aceia care sunt împotriva acelui comportament, chiar daca sunt majoritari, vor tacea intimidaţi pentru a nu cadea victima blamului, fiind deci mai puţin reprezentaţi în public, încurajand prin absenţa lor discursul celorlalţi. Ca urmare, de pe poziţia ei "omniscienta" şi "omnipotenta", televiziunea poate impune progresiv orice fel de atitudine. Promovand o mentalitate nihilista, "structurata" pe pilonii eroticului, violenţei şi magicului oferiţi ca manifestari normale ale eului, televiziunea ne transforma din oameni lucizi, apţi de a dezvolta singuri raţionamente, în consumatori lacomi ai nimicului colorat, obezi fizic, dar vlaguiţi mental şi sufleteşte, în Arguşi graşi şi înapoiaţi. (Recenzie la lucrarea „Efectele televiziunii asupra minţii umane” autor Virgiliu Gheorghe - de Silviu Man) *** Ceea ce diferenţiază omul, homo sapiens, de celelalte animale este capacitatea unică de a opera cu simboluri, de a abstractiza. Să fie doar întâmplător blamul care cade astăzi asupra cuvântului "abstract" (sinonim adesea cu "complicat", "snob", "ideal", "ininteligibil" sau, poate mai rău, cu dizolvările structurale de pe pânzele lui Picasso)? Nu cred. Loviţi de un materialism nedialectic, altminteri perfect concordant cu televiziunea, oamenii recenţi nasc obsesii numai pentru ceea ce se vede, pentru ceea ce este concret - sau, ca pe micul ecran, dă iluzia concretului - neînţelegând că orice progres, fie el personal sau social, se naşte numai datorită acestei capacităţi care se manifestă prin limbaj, prin posibilitatea de a jongla cu "semnificanţi". Ce amestec ar putea avea televiziunea în această problemă? Prin natura lui, omul nu poate dobândi cunoştinţe altfel decât prin cuvânt, acesta fiind singurul vehicul care îi stimulează această capacitate unică. Ce se întâmplă când cuvântul este dat afară din cunoaştere ? În locul lui, din confort, din prostie sau din ambele motive, omenirea a instalat, printr-o transformare radicală,imaginea, făcând astfel ca vizibilul să ia locul inteligibilului, fabricându-se astfel miliarde de oameni care văd fără a putea înţelege. "Televiziunea nu este un simplu mediu de comunicare, ci şipaideia" (educare, formare a omului), observă profesorul. Paideia însă, aş completa, are două caracteristici fundamentale pe care televiziunea nu le poate îndeplini : exclusivitatea - nu oricine poate învăţa orice pe oricine, şi, mai ales conştiinţa responsabilităţii actului. Dacă cuvântul "abstract" trebuie reabilitat odată cu lectura acestei cărţi, un altul ar trebui coborât urgent de pe soclu: acela de "imagine". Atât de des ne este repetat acest termen - de la sintagma stupidă "o imagine face mai mult decât o mie de cuvinte" (o spun probabil cei care n-au citit nimic din Julio Cortázar), "imaginea României în lume" până la "imaginea ta faţă de tine", încât toţi am devenit realmente obsedaţi de epiderma noastră şi, ca urmare, ne-am pus pe trăit numai la suprafaţă. Imaginea nu este altceva decât patul de Procust al postmodernităţii. Imaginea dă iluzia veridicului; cum poate minţi o imagine? Răspunsul lui Sartori : "o fotografie minte dacă este rodul unui fotomontaj" (ceea ce în televiziune se întâmplă mereu) iar vederea este oricum, într-o măsură deformată pentru că imaginea televizată, prin esenţa ei, decontextualizează, deci amputează printr-o selecţie adesea arbitrară o realitate. Nuanţarea, dezamorsarea şi spulberarea unei serii de paradigme, aparent de bun-simţ, în realitate, însă, false şi nocive: - da, s-ar putea răspunde din fundul sălii, dar televiziunea este un inconstestabil progres tehnologic. Fals, răspunde Sartori, distinguo: o creştere nu înseamnă neapărat un progres ("Chiar şi despre o tumoare se spune că se află în progres") şi, mai mult decât atât, în măsura în care există, "o îmbunătăţire care e doar cantitativă nu este în sine o îmbunătăţire; e doar o extindere, o sporire sau o includere". - da, dar prin televiziune, prin afluxul extraordinar de date pe care îl aduce, devenim informaţi, şi implicit deştepţi. Nu, replică profesorul de pe catedră, informaţia nu înseamnă cunoaştere (de altfel, vedem şi noi limpede, din colţul nostru de amfiteatru, că lumea musteşte de idioţi "informaţi"). În plus, televiziunea dă, de fapt, mai puţine informaţii decât oricare alt instrument de comunicare. De ce ? Pentru că o informaţie care nu este filmabilă este irelevantă pentru TV - ziarele sau radioul neavând acest impediment. Televiziunea trebuie să arate despre ceea ce se vorbeşte, ori acest lucru exclude de la bun început locurile la care camera de filmat nu poate ajunge, din motive politice sau financiare. "Filmabilitatea" devine practic criteriu ontologic - ceea ce nu se dă pe sticlă nu există. Rezultatele la care se ajunge? Vânătoarea galopantă a vizibilului şi aclipei duce la o ratare definitivă a perspectivei şi a istoriei (e.g.: indicele de audienţă al transmisiunii live a canalului ABC a căderii Zidului Berlinului a fost cel mai coborât faţă de programele concurente); - da, dar prin imagine putem învăţa într-un timp mult mai scurt. Nu mai e nevoie de cărţi ca să dobândeşti cunoaşterea. Eroare! Nu se poate învăţa prin imagine, ci numai prin cuvânt. Imaginea este un fapt mediat, ce necesită clarificări, clarificări ce au loc tot prin cuvânt: "Imaginea trebuie să fie explicată; iar explicaţia care ni se dă pe micul ecran este în mod substanţial insuficientă". Nu este nimic inedit în constatarea că tinerii crescuţi în teleincubatoarele societăţii de consum nu numai că nu au devenit mai deştepţi, dar şi-au făcut o pasiune nebună din a ignora lumea înconjurătoare: "Paideia universului video promite să paseze Internetului analfabeţi culturali uitând repede puţinul pe care au fost nevoiţi să-l înveţe în şcoală, deci analfabeţi culturali care îşi vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărăşia unor "suflete gemene" sportive, erotice, sau a unor hobby-uri mărunte" (profeţie de acum 12 ani, din nenorocire, împlinită. - televiziunea ne arată realitatea, aşa cum este ea. Nici pe departe. E un lucru ştiut şi de fabricanţii de TV, şi de public, faptul că televiziunea înseamnă spectacol. Da, dar lumea nu este spectacol. Cel care emite pretenţii de autenticitate prin "promovarea excentricităţii" şi "privilegierea atacului şi agresivităţii" în grila TV nu poate fi numit altfel decât dezinformator; - televiziunea nu are cum să fie nocivă, pentru că şi ea este supusă mecanismelor concurenţiale ale pieţei. Nici măcar asta - aşa-zisul mecanism al concurenţei pe care televiziunea îl invocă drept justificare pentru furajul vizual mizer este şi el fals, întrucât nu există o corelaţie dintre cost-calitate aşa cum există într-o piaţă normală. În plus, consumatorii nu sunt de fapt cei care stau în faţa televizorului, ci cei interesaţi - şi cei care plătesc pentru aceste servicii - de a utiliza TV-ul pentru interesele proprii: comercianţii via publicitate şi politicienii prin lupta electorală. În privinţa politicii, videocraţia jubilează, clătinându-se bahic pe cărările împleticite ale studiilor de piaţă: "Cinci sute de americani sunt chestionaţi în permanenţă pentru a ne spune nouă, adică celorlalţi 250 de milioane de americani, ce anume trebuie să gândim (Herstgaard)". Sondajul de opinie nu este asul din mânecă, nici cec-ul succesului în alegeri, ci o doar o manevră perversă: "Din zece probleme de politică naţională care apar anual, cetăţeanul mediu va avea preferinţe puternice şi coerente poate faţă de una sau două, şi practic nici o opinie în legătură cu celelalte. Ceea ce nu constituie un impediment ca, atunci când reporterul insistă şi începe să pună întrebări, să apară opinii inventate pe moment (Russell Newman)". Concluzia amară a lui Sartori : "reporterul care pune întrebări în legătură cu o «lege a metalelor metalice» sau cu o la fel de fantezistă şi absurdă «lege din 1975 privind afacerile publice» nu se întoarce acasă cu coada între picioare: îi răspund între o treime şi două treimi din cei chestionaţi". În plus, mai departe se aduce argumentul de bun-simţ ca o opinie exprimată într-un asemenea cadru nu poate constitui o bază reală pentru a putea prevedea un comportament electoral. De altfel, nimic din tehnica sondajului nu e demn de credibilitate: până şi simpla inversare a ordinii numelor în întrebare este suficientă pentru a clătina edificiul intangibil al "realităţii cifrelor" (e.g. se pare că atunci când, în 1988, contracandidatul democrat al lui George Bush, Michael Dukasis, era trecut în chestionar înaintea acestuia, obţinea cu 12% mai mult, în timp ce invers, diferenţa scădea cu 4%!) Mai mult, manifestarea în politică a videocraţiei aduce în joc un element derutant: emoţia. Discursul politic nu mai este urmărit în vederea dobândirii de informaţii relevante pentru "binele comun", ci pentru plăcerea spectacolului. Din act civic şi responsabil, votul rămâne copilul din flori al unor minţi înfierbântate cărora democraţia atotprimitoare le-a pus în braţe dreptul la ştampilă. Ultima şi cea mai importantă teleminciună dezamorsată în cartea de faţă îmi pare a fi aceea a "libertăţii de alegere" pe care televiziunea, zice-se, ne-ar oferi-o cu generozitate. Citându-l pe Leibniz, Giovanni Sartori vorbeşte despre libertate ca despre spontaneitatea inteligenţei, întrebându-se apoi cum ar putea oferi TV-ul o asemenea libertate? Întrebare fireşte retorică: orbit de spectacolul mimetic, trântit în fotoliu, strângându-şi în mâna telecomanda-sceptru, regele-consumator, microcefal şi nanodoct îşi rumegă incoerent iluzia puterii întru "singurătate electronică", uitând că spontaneitatea înseamnă crearea prin tine însuţi a unui traseu nou, a unei soluţii inedite, iar nu alegerea banală dintr-o serie de opţiuni dinainte prestabilite. Ce cadou ne-a mai oferit televiziunea în afară de încurajarea instituţionalizată a prostirii individului? Coagularea în neştiinţă. A făcut ca milioanele de homo insipiens (omul "netot şi chiar ignorant"), existente dintotdeauna în mod izolat, să se reunească sub reflectorul catodic, devenind astfel o forţă inexistentă valoric, însă viguroasă cantitativ şi autoprogresivă - deci dobândind relevanţă electorală, publicitară sau ca masă de manevră. Imbecilul nu mai este izolat, deci recuperabil; oglindindu-se de-acum în micul ecran, va primi permanent feedback-ul care să îi perpetueze vidul sufletesc. Prin televiziune, omul a demarat, sub steagul libertăţii de opţiune, cruciada împotriva lui însuşi: homo videnşi din toate ţările, uniţi-vă! Slogan ipotetic la care nu se poate răspunde decât cu un eventual: oameni lucizi din toate ţările, urniţi-vă! (Recenzie la lucrarea „Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea” autor Giovanni Sartori - de Silviu Man) *** Giovanni Sartori este profesor de filozofie, editor de revistă, profesor de ştiinţe politice la universităţi prestigioase din Statele Unite şi autor al acestui manifest împotriva culturii vizuale, Homo Videns. În trei capitole elaborat construite, Sartori dărâmă mitul televiziunii, trăgând un semnal de alarmă care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi. Se prezintă primatul imaginii asupra logosului. "Televiziunea produce imagini şi anulează concepte." Astfel, homo sapiens este înlocuit de homo videns. Există cuvinte care pot fi asimilate unei imagini, dar multe dintre ele nu pot fi proiectate vizual (exemplu: libertate, fericire, egalitate etc) şi televiziunea anulează în noi tocmai acea capacitate de a produce concepte, de a le înţelege: "imaginea unui deţinut care părăseşte închisoarea nu explică libertatea, vederea unui sărac nu explică sărăcia, iar imaginea unui bolnav nu explică boala." Treptat, se inserează conceptul de postgândire, reprezentat de Internet şi cyberspaţiu care ne pun să alegem, "deşi prea multe opţiuni ne fac să plesnim de opţiuni". "Ceea ce se vede pare «real» şi, implicit, pare adevărat". Se explică rolul televiziunii în formarea opiniei care este, în fapt, prestabilită. Sondajele de opinie nu arată cu adevărat ce gândesc oamenii, pentru că aceştia fie nu ştiu mai nimic despre subiect, fie îşi pot schimba părerea în decurs de câteva zile, fie le inventează sau, potrivit lui Sartori, ele sunt "o reflectare, un răspuns ricoşat din media". Sondajele reprezintă "expresia puterii mass-media asupra poporului" pentru că ele întreabă doar ce crede subiectul despre o chestiune, neglijând faptul că respectivul e posibil să nu cunoască defel problema propusă. Astfel, noţiunea de stat suveran nu este decât o glumă. De ce omul este mai atras de o "ştire" despre un omor sau care înfăţişează natura umană în mizerie decât de politică? Pentru că avem cu toţii vocaţie de actori, ne place să ne dăm în spectacol şi ne place să ni se reamintească că sunt oameni mult mai nenorociţi ca noi. Asta ne face să ne simţim bine. Sartori avertizează: părinţii trebuie să conştientizeze pericolul în care se află copiii lor, care privesc la televizor chiar mai mult de cinci ore pe zi. Toate acestea duc la imbecilitate, ignoranţă împinsă la extrem şi lipsa coloanei vertebrale. Video-copilul nu va creşte niciodată. Novitivismul (cuvânt inventat de Sartori) sau goana după tot ce e nou caracterizează cel mai bine o societate bazată pe o "spoială" de cultură şi în care până şi noţiunea de libertate se atrofiază treptat: "Leibniz a trebuit să definească libertatea umană ca spontaneitas intelligentis, spontaneitatea celui inteligent" Fără această precizare, ceea ce e spontan la om nu se diferenţiază de ceea ce e spontan la animal, iar noţiunea de libertate nu mai are sens". Sartori este vehement. În Apendice răspunde posibilelor obiecţii, dar subliniind încă o dată ignoranţa, incapacitatea de a se concentra, regresia continuă în care ne complacem. "Vederea nu înseamnă cunoaştere", televiziunea se clădeşte doar pe audienţă şi dezinformare. Reviewer: Ioana Ristea sursa: bookblog.ro
Posted on: Thu, 06 Jun 2013 21:35:06 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015