In mijlocul unui ocean de un verde inchis , sta solitara si intunecata o constructie de un alb pur, iar varfurile ei semete se intind pana in inaltul azuriu pe care il brazdeaza cu , cupolele lor argindti lasand cicatrici adanci in el. Privesti cum de piatra lor alba se lovesc necontenit norii , incercand in disperarea lor alba sa intre in ele sau macar sa le clinteasca putin din eternul lor plans. Ocolesti caldirea o admisi si apori realizezi ca nu are ferestre , usi sau scari si te intrebi unde este intrarea... vezi o singura fereastra sus in cupola ei... la ce foloseste daca nimeni nu poate privi prin ea??? Intr-o farama de clipa te afli in interioru cladirii ... cum ai reusit sa intri in acel loc inchis de timp??? Totul este alb imaculat, stralucitor doar din loc in loc cate o crapatura in zidurile ei pure , de o culoare sangerie aproape frumoasa in uratenia lor.Vezi pe pereti si pe podeaua prafuita cateva poze ca niste icoane , privindule iti amintesti de fostele iubiri le mangai trasaturile pe sticla rece de gheata inmarmurite in timp. Dar nu poti sa nu vezi altarul la care te-ai rugat de atatea ori la icoana lor crezand-o perfecta. Acum altarul este gol doar lumina ferestrei de sus ii mai defineste formele cand altadata stralucea de lumina ta. Oare de ce nu sunt usi ? si de ce sunt cicatrici pe pereti si cum am intrat te intrebi in mintea ta obosita ??? Realizezi cladirea e un suflet.....E SUFLETUL TAU
Posted on: Sat, 26 Oct 2013 07:02:31 +0000