Liviu Antonesei, Poetul și omul, aşa cum i-am cunoscut, România literară, 2008 (fragment): Mai întîi, l-am cunoscut pe poet, apoi şi omul. Unii ar spune că este un avantaj, eu nu sînt sigur, pentru că am avut prilejul să-l cunosc pe Cezar Ivănescu "în toate stările" sale, oscilînd stihial, uneori la fracţiuni de secundă, între enorma generozitate şi egoismul "de autor" cel mai feroce. La apariţia volumului Rod III, noi, o mînă de tineri poeţi ieşeni - Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, Liviu Cangeopol, Dorin Spineanu şi subsemnatul, cărora se adăuga eseistul Valeriu Gherghel, iubitor de poezie -, care juram pe Mihai Ursachi, am avut o revelaţie - mai există un mare poet de origine ieşeană! Că eram tari la patriotismul local! Nu l-am părăsit desigur pe Magistrul din Țicău; de altfel, el ne pusese la dispoziţie volumul şi, pentru că ne-a plăcut, ne-a dat spre lectură şi Rod, volumul de debut, explicîndu-ne de ce nu există şi un Rod II, dar am lărgit cercul. În puţină vreme, avea să se mărească încă şi mai mult, prin integrarea altor doi poeţi importanţi, Dan Laurenţiu şi Emil Brumaru. Iar puţin după 1990, la apariţia volumului postum al lui Petru Aruştei, la insistenţele şi în îngrijirea lui Cezar Ivănescu, cvartetul avea să devină quintet. Poate e interesant să amintesc că, la lansarea acelui surprinzător volum, Cezar Ivănescu s-a declarat discipolul fidel al lui Petru Aruştei, declarîndu-i, totodată, pe Ursachi, Laurenţiu şi Brumaru proprii săi discipoli, dar nu la fel de talentaţi! Nu am amintit acest detaliu pentru că e amuzant, ci pentru că e revelatoriu pentru tipul de judecăţi intempestive pe care marele poet le emitea despre contemporani, indiferent de calibrul acestora. Cred că s-ar putea face o bogată colecţie din asemenea declaraţii, începînd cu cele minimalizante despre Nichita şi terminînd cu cele despre vreun debutant declarat, pe loc, geniu! Şi asta nu pentru că Cezar Ivănescu nu ar fi avut simţul proporţiilor şi pe cel al valorii - că le avea, se vede cel mai bine în propria sa operă lirică - ci pentru că era prin excelenţă un umoral. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cu trecerea anilor, pe măsură ce apăreau noi volume, masivul La Baad, Muzeon-ul, cele de după 1990, nu mi-am schimbat părerea că avem de-a face cu un mare poet, ci, din contra, mi-am întărit-o. Nu am scris, totuşi, vreun articol despre opera sa, nu că nu m-ar fi dus gîndul, dar am auzit de destule ori părerile sale - deloc măgulitoare! - despre exegeţi şi exegeze ca să-mi piară pofta! Deci, mai întîi, a fost poetul, apoi omul. Pe cînd Mihai Ursachi se pregătea să ne părăsească în favoarea Americii, deci în iarna 1980 - 1981, Cezar Ivănescu a început să vină la Iaşi. Unchiul său, lingvistul Gheorghe Ivănescu, făcuse un cancer osos şi poetul îmbina vizitarea acestuia cu munca sa de redactor la "Luceafărul", căutînd noi talente şi adunînd texte, mai ales poezii, în Iaşi. Nu ştiu dacă datorită consumului de zeamă de varză murată, cum era încredinţat pacientul, dar şi poetul, ori datorită tratamentului medical, cărturarul a rezistat bolii cîţiva ani, ducîndu-şi la bun sfîrşit remarcabila Istorie a limbii române. În toată perioada, Cezar Ivănescu sosea la Iaşi o dată la o lună ori două şi aproape mereu avea o întîlnire cu "tinerele talente" locale. Nu pot uita prima întîlnire, dintr-o zi de iarnă, din sala în care funcţiona redacţia revistei "Dialog". Fusesem cu greu anunţat că are loc o întîlnire cu poetul Cezar Ivănescu, pentru că nu aveam telefon pe atunci, şi ajunsesem cu vreo 5-10 minute mai tîrziu decît ora anunţată. Am intrat într-o sală plină ochi şi, în partea opusă uşii, am zărit una din frumuseţile care absolvise Psihologia, una din cele mai spectaculoase de altfel, iar pe scaunul alăturat un omuleţ micuţ, pentru care ultimul cuvînt pe care l-aş fi folosit ar fi fost unul legat de frumuseţe! Văzusem nişte fotografii de-ale sale, dar, desigur, nu erau excesiv de fidele cu originalul. Şi, totuşi! A fost suficient să înceapă să vorbească! Pe măsură ce vorbea, căpăta pathos şi se lumina pe dinăuntru, după cîteva minute, deja, nu mai vedeam liniile neregulate ale chipului, nici nenumăratele semne care îl străbăteau, nici uşorul strabism. A fost o experienţă care s-a repetat cu regularitate de cîte ori l-am reîntîlnit după aceea, fie că vorbea, fie că îşi recita versurile, fie că şi le cînta acompaniindu-se la chitară. Cum, aproape mereu, l-am văzut însoţit de femei foarte frumoase! În cei cîţiva ani cît unchiul său a mai trăit, ne-am văzut, deci, periodic, nu neapărat în adunări atît de mari, ci în unele restrînse la micul nostru grup, cel mai adesea în garsoniera lui Lucian Vasiliu, cîteodată la mine, de cîteva ori în altă garsonieră celebră, cea a lui Luca Piţu. Pleca cu grupajele noastre de poezii şi ne publica la rubrica sa din "Luceafărul", de la Valeriu Gherghel, de la Luca Piţu şi de la mine, mai pleca uneori cu eseuri, pe care, de asemenea, le publica. Cînd nouă a început să nu ne placă revista, care o luase pe cărări protocroniste, ne-a mai convins o bucată de vreme, argumentînd că "nonvaloarea nu poate fi obstaculată, dar trebuie încurajată valoarea" şi "în spaţiul ocupat de voi nu vor apărea ei", ceea ce avea o anumită logică, mai ales faţă de junii dornici de publicare şi în altă parte decît în revistele studenţeşti locale. Oricum, ne publica onest. Nu apăreau toate poeziile luate cu el la plecare, dar cele care apăreau nu prezentau semnele devastatoare ale cenzurii. Adesea, însoţea micile grupaje cu prezentări atît de laudative, că eu, unul, mă uitam în oglindă să văd cît sînt de mare! Prin 1982, a vrut să ne ajute, pe Liviu Cangeopol, Dorin Spineanu şi pe mine, să publicăm un volum colectiv, la "Litera", după modelul celor ale "lunediştilor". Doar că noi, văzînd ce rămînea în urma lecturii "exigente" a Passionariei Stoicescu, am refuzat să fim "şi publicaţi, şi cu banii luaţi"! Spre mijlocul deceniului, după pierderea unchiului său, vizitele au încetat, drumurile s-au îndepărtat, legăturile s-au rupt, pentru a ne revedea după 1993, cînd s-a restabilit la Iaşi, dar asta este deja altă - şi foarte tumultoasă! - poveste... Cezar Ivănescu a fost (şi este în continuare), fără îndoială, un mare poet, dar unul purtat de un om atît de, cum să spun?, complicat, încît orice evocare, mai ales una scurtă, este fatalmente parţială, incompletă, sper că nu şi falsă! Un singur lucru aş dori - copleşiţi de "complexitatea" omului, să nu uităm dimensiunile poetului!
Posted on: Sun, 06 Oct 2013 08:30:11 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015