M-a luat rasul tare cand m-a dojenit mamuca, deunazi, ca am luat-o razna cu datul asta cu bicicleta, ca, cica, am dat in mintea copiilor. I-auzi, ia! Noa, pai hai sa zic io cum sta treaba, de fapt. Pana in 2009, cand criza a prabusit piata aia, aveam si un business cu ATV-uri. Iarna ma dadeam aproape zilnic cu ATV-ul, indiferent de temperatura (faceam, saptamanal, Targoviste-Padina si retur pe ATV, chiar si pe -20 grade). Desi aveam echipament actual de iarna, frigul mi-a afectat genunchii fara ca eu sa-mi dau seama si, intr-o primavara, pe cand ma ridicam de pe ciuci, am simtit cum imi pocneste un genuchi. La scurt timp a inceput si al doilea. Au urmat calvarul si frica aia intensa ca m-am paradit iremediabil. Mi-am dat seama de unde mi se tragea dar prea tarziu. Aveam perioade cand nu eram in stare sa cobor scarile. Dureri mai tot timpul. M-a reparat prietena mea de atunci cu ushti de bors (taratza aia ramasa pe fundul cazanului in care se face borsul se ia, se fierbe si se fac prisnintze cat e fierbinte- chiar functioneaza!). Dar, totusi, am ramas cu sensibilitate: la schimbari de vreme ma dureau, imi intepeneau, pocneau, evitam sa alerg pentru ca simteam ca imi pleaca meniscurile, etc. Si asta de la doar 32 de ani (acum 4 ani), varsta la care un om normal poate sa doboare si muntii. Ma simteam un bosorog, exact din cauza asta. Singurele activitati fizice "piciorabile" care nu ma chinuiau erau dansul si volley-ul si asta fara sa incerc sa ma bag la "creatie". Asa, rezon. Ei bine, in vara asta m-am dedulcit la ciclism de coclauri (sau MTB, sau "mountain biking"), ca tot am padurea la indemana si mi-a cam crescut burta in iarna de la bere si fripturi. Intai m-am dat cu bicle imprumutate, apoi mi-am luat bicla mea, ceva bunicel. Eu m-am suit pe bicla, sa merg mai mult de 100 metri zic, prima oara in viata mea in luna iunie, anul asta. Intai eram stangaci, temator, excesiv de prudent dar, usor-usor, am simtit ca progresez, ca fac din ce in ce mai putine pauze pe urcari mai lungi, spre deloc. Si mai tare, azi am reusit sa parcurg drumul ala tricky, cu pietris, care coboara, deseori abrupt, dinspre Parcul 12, pe langa Manastirea Viforata, in viteza, aproape fara sa ating franele si cu sentimentul de siguranta corecta si control deplin, nu m-au mai furat pietrele ca la inceput, si tare mandru m-am simtit apoi. Progresez un pic in fiecare zi! Revenind la genunchi, ei bine, dupa cateva iesiri, cat de cat, am inceput sa nu-mi mai simt genunchii grei, incepeam sa uit de ei. Acum vreo 2 saptamani am realizat ca nu mai am absolut nici o problema cu ei! Pot sa alerg din nou, nu ma mai dor, nu mai pocnesc, pot sa joc si fotbal (nu ca m-ar interesa), pot sa stau si in pozitia lotus (!!! – ca sa ma edific, i-am supus la tot felul de probe ca, doar, parca nu-mi venea sa cred), acum pot sa fac cu ei orice, orice, orice. Ii simt acum si ii folosesc deplin, ca la 20 de ani sau ca la 14, tot aia. Just like new, frate! Just like new! Si, va rog sa ma credeti, asta este motivul pentru care m-am indarjit si mai tare sa ma tin de ciclism si de aia ma dau zilnic (in ultimele 2 saptamani am ratat doar 2 zile si asta pt ca am avut mult de lucru). Ma simt mult mai bine per total, devenisem cam sedentar (zborul nu e un sport prea fizic), dorm mult mai bine si mai odihnitor, stresul nu ma mai atinge, jeep-ul l-am abandonat, deci cheltui mult mai putin (adica deloc) pe iesitul la padure (eu am padurea in sange si nu pot sta departe de ea), am ajuns sa ma relaxez consumand apa si nu motorina iar burta vizibil scadeee!!!! Deci, ca sa fiu complet sincer: eu abia acum am descoperit, cu adevarat, bicicleta. Spre deosebire de cei mai multi dintre voi, eu, in copilarie, doar am visat la bicicleta mea dar nu am avut-o (vina mea: eram tare nebun atunci si se temeau parintii ca voi muri cu ea; le dau dreptate). Am fost chiar complexat pe tema asta. Acum am ajuns sa traiesc visul asta neimplinit al copilariei si imi dau seama ca este chiar mai bine ca se intampla acum pt ca, in viata, nu ai multe sanse sa revii la copilarie. Bicla, pentru mine, este una dintre ele si o traiesc din plin. Mi-a mai ramas, vedeti, o parte din copilarie de trait, parca Dumnezeu mi-a pus-o deoparte intentionat doar ca sa mi-o dea sa ma bucur de ea acum, cand chiar aveam nevoie de ea cu adevarat. Uitasem, de multi ani, povestea asta din copilarie dar, abia in urma cu cateva zile, mi-am dat seama de ce, in afara de aspectele practice efective, m-am avantat acum atat de tare in treaba asta. Asadar, am dat in mintea copiilor??? Daaaa, naiba, si ce bine eeeeeeeee!!!!!!!!!
Posted on: Mon, 29 Jul 2013 00:27:57 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015