MOȘTENIREA Zilele acestea, a plecat din lumea pe care credea, pe care îi plăcea să creadă, că o controlează, la un moment dat, un fost securist! Nu-l judec, pentru că doar Dumnezeu este în măsură să ne judece. Dar anunțul de deces, din ziar, mi-a amintit de o seară… cum să-i zic… De frică? Poate… Era cam pe vremea aceasta. Pe la ora 19, sună telefonul. Cel de acasă. „Tov. Mihuța?”… „Da”… „Sunt maiorul cutare. Trebuie să ne vedem neapărat, peste o oră, în biroul dumneavoastră. Vă aștept”! Și închide. Nevasta a sesizat, după expresia feței mele, că ceva nu e în regulă. Îi zic: ”M-a chemat un securist, peste o oră, la mine în birou”. ”Doamne, zice ea, ce ai făcut? Ai scris ceva ce nu trebuia? Ai vorbit cu cineva ceva prostii”? …”Naiba, mai știe”, zic. Dar m-a cuprins neliniștea și pe mine. Mai spuneam bancuri politice, la ziar, dimineața la cafea, mai comentam situații din viața de atunci. Mă îmbrac și plec, lăsând o parte din teamă acasă, luând alta cu mine. Și până la birou mă tot întrebam: „Ce ,naiba am făcut”?! L-am găsit în biroul meu. Nu-l știam. O față gravă, poate studiată, pentru a juca perfect rolul pentru care era (bine plătit). Ochi albaștri. Reci. Mă gândeam: „Uite că nu-i poveste, cu ochii albastri”. Zice: ”Luați loc. Avem o problem serioasă”! Waw, mă gândesc. „Știu că mâine veți însoți un ziarist de la Pravda, la Pecica… Trebuie să fiți atent ce-l interesează, că ăștia, știi cum sunt… spioni, adună informații”. Mai a turuit el ceva, dar nu-l mai auzeam… Mă eliberam de tensiunea, de teama acumulate. Țin minte doar că, la întoarcere, trebuia să ne vedem iar. Ei bine, că rusul era spion ori ba, naiba știe. Cert este că am vizitat ceapeurile din Pecica, erau patru, pe atunci, și ne-am oprit la o masă care s-a întins mai multe ore. Nimic, decât discuții firești, ale unui ziarist interest de agricultură. A doua zi, vine maiorul. „Ei, ce-mi spui?!”. „Păi nu am ce”, zic… S-a încruntat. „Eu știu altceva”. „Dacă știți altceva, ori ați avut acolo un om de-al dv., care a văzut și a auzit ce nu am văzut și auzit eu, ori … poate, vreți să mă încercați”… „Mda, o să-l informez și pe tov. prim”. Suna a amenințare, dar acum nu mă mai temeam. Și „tov. Prim” nu a zis nimic. Cred că nici nu a vorbit cu el. Cei de azi nu știu ce era frica de Securitate. De fapt Securitatea conducea, sau, mai exact, Ceaușescu stăpânea cu Securitatea, nu cu partidul. Dovadă, că a picat când Securitatea a luat mâna de pe el. De Securitate se temea până și un prim-secretar. Ei informau la București ce face acesta în teritoriu. Noi, ziariștii, ne temeam de ei ca de cancer. Ne autocenzuram, mai rău decât dacă ar mai fi existat cenzura – s-a desființat ea, dar s-a instituit în noi. Până și în programele de meci pe care la făceam, la un moment dat, pentru UTA, mă temeam să nu scap ceva…Uneori, când scriam „la masa verde”, mă gândeam, dacă fac ăștia legătura cu verdele legionar? Pare ridicol, azi, dar teama era în venele noastre… Nu întâmplător, în România nu a fost o rezistență, precum în Polonia, ori Cehia, bunăoară. Acum, maiorul, ajuns colonel, s-a dus, dar mi-a lăsat „moștenire” frica acelei seri de noiembrie, pe care nu am putut s-o uit.
Posted on: Wed, 06 Nov 2013 22:57:55 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015