MURIDEAL-MURIVALE – Spaţiul dionisiac-mioritic Vasile Mureşan-MURIVALE: acesta e numele lui. Deşi nu-l iubeşte multă lume oficială. E sucită porecla, ca şi el. E nestatornică, la fel ca el. Într-o continuă şi fără de istov mişcare. Dintr-un peş, în alergare. Dintr-o rână-n deplasare. Şi cu o putere de sugestie fenomenală. Tot atât cât şi vigoarea inepuizabilă a autorului. Elfii care sălăşluiesc în Murivale sunt măcelăriţi de o voinţă creatoare atât de paranormal-cosmică, încât, atunci când el îndrăzneşte cumva şi se aşază, adastă sau se odihneşte, ei izbucnesc în hohote. Kilometrul Zero al României – acolo unde locuieşte şi lucrează Murivale – este inundat, atunci, de valuri nevăzute de tristeţe şi de nostalgie. Două sunt emblemele de dinafară (fiindcă interioarele sunt somptuoase şi luxuriante baldachine închipuite, sub care se petrec desăvârşite ritualuri de dezmierdare a curcubeului şi pe care ne vom rezerva dreptul de a le descrie doar într-o poveste aparte!), deci două sunt insignele de pe pieptul său exterior: atelierul şi câinii. Fosta piaţă Decebal, ascunsă de spinarea Brâncoveanului din faţa bisericii Sf. Gheorghe Nou şi la doi paşi de Sf. Gheorghe Vechi, a fost desfiinţată cu multă vreme în urmă. A rămas un platou folosit ca loc de parcare şi de pripas al unei haite de câini. Nu spun vagabonzi – veţi vedea de ce. La capătul acestui maidan de ciment, un vechi magazin a rămas în picioare. Geamuri groase cât palma. Ziduri din beton armat. Imposibil de pus la pământ de cupa excavatoarelor. Acolo (piaţa era, în perfidia autorităţilor de atunci, cel mai bun mijloc de zarvă pentru a acoperi utilitatea Templului Coral, aflat 50 de metri mai încolo!), acest buncăr al abundenţei şi bunăstării ceauşiste, deci, acum adăposteşte atelierul Artistului. Care l-a cucerit cam la limita concesiei primăriei (...dacă le întrebi pe fetele de la parcare, le întrebi de Artistu’, aşa mă ştiu ele!). Un spaţiu în care Murivale şi-a depozitat miile de tablouri, obiecte, bulendre, instalaţii, deşeuri estetice... Un bric--brac al miracolelor. Şi unde, la lumina puţină ce-şi face loc prin geamurile împăienjenite din timpuri imemoriale, le zămisleşte într-o nebunie aproape totală. Un spaţiu în care a reuşit, dând viaţă nălucirilor sale încărcate de o policromie pe care doar cerul şi-o mai poate permite, să dez-orânduiască lumea şi s-o recompună. S-o facă la loc, în conformitate cu preceptele şi, mai ales, percepţiile sale. Şi, fireşte, după ce, mai întâi, va fi ştiut să îmblânzească obrazul gros şi răpănos al vremii şi va fi ticluit felurite solomonii de domesticire a mizeriei. Al doilea motiv de pe inelul cu sigiliu al lui Murivale sunt câinii (adică, haita cu care s-a pricopsit!). Astfel că, susţine o iubire aproape nepământeană pentru aceste fiinţe (Câinele este singurul animal care este primit în Paradis, cu acte-n regulă! – îmi spune, arătându-mi ca exemplu un Dumnezeu al său, care se odihneşte cu un toiag în mână, dar având la picioarele sale un covrig canin; sau, mai târziu, tablourile din casa în care locuieşte, aflată în spatele terenului viran, care-l înfăţişează pe Toulouse, prietenul apropiat ce i-a fost mulţi ani cel mai bun, cel mai respectuos şi cel mai tăcut ascultător... fiindcă, nu ştiu dacă v-am spus, Murivale este un incontinent locvace aproape maladiv; e-n stare să-ţi explice tot: de la ce semnifică un detaliu dintr-un tablou al lui Michelangelo (de ce Buonarroti, doar el ştie!), până la din ce cauză trebuie, din când în când, să privim în sus, ca să ne căpătăm iertare pe caz de trufie!). I-a îmblânzit, i-a botezat, i-a hrănit, i-a crescut, s-au fotografiat împreună, s-a lăsat filmat drăgălindu-se cu ei şi, apoi, difuzat pe Euronews. Îi dojeneşte când se încaieră pe motiv de amuşinări desfrânate. Sau îi goneşte cu dragoste din casă, de la etaj, atunci când descoperă, printre macaturi, un ditamai osul de şold de vită – obţinut, cândva, de la măcelăria din colţ şi ascuns de ei acolo, pentru situaţii de criză. În această vară, Murivale a ieşit în oraş. În centru, la Căminul Artei (Centrul Artelor Vizuale). Şi-a mutat o parte din calabalâcul din atelier într-o expoziţie de două săptămâni, intitulată Rude divine. Care, printre altele, vreau să spun că a făcut zdrenţe draperia de pudibonderii de la fereastra camerei ce dă fix în Piaţa de Mofturi şi în care snobilimea bucureşteană îşi ţine ascunse ipocriziile ţesute-n fir de aur virgin. Două săptămâni, la capătul cărora – l-am sunat la telefon şi am aflat chiar din gura lui – s-a petrecut un fapt interpretabil într-o hotărâtă cheie simbolică. Şi, probabil, ceva premonitoriu. A pierdut cheile de la galerie şi lucrările sale au rămas încuiate acolo!... Să nu-l mâniem pe Dumnezeu, dar nici că se putea ceva mai potrivit – mai hedonist şi, totodată, mai cabotin – în destinul recent al unui dionisiac mioritic!
Posted on: Wed, 21 Aug 2013 19:48:00 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015