Marturisire si impartasire – Sfantul Grigorie Palama CUVANT LA INCEPUTUL POSTULUI CRACIUNULUI “Cuvantul care contribuie la mantuirea sufletelor noastre joaca rolul unei seminte. Deci asa cum plugarii lucreaza mai intai pamantul cu plugul, dupa care arunca in el semintele, tot asa si noi trebuie sa ne lucram si sa ne pregatim pe noi insine spre primirea semintei ceresti, adica a cuvantului intelepciunii duhovnicesti. Caci nu suntem un pamant neinsufletit si insensibil, ca sa ne primim cultivarea si semintele de la altii, ci suntem un pamant insufletit care respira si cuvantator. De aceea trebuie sa ne pregatim pe noi insine prin pocainta. Iar ca sa va arat si inceputul pocaintei si cultivarii sufletului, aceasta e ceea ce faceau de la ei insisi cei ce veneau la botezul lui Ioan, caci zice Scriptura: “Ieseau si se botezau in Iordan marturisindu-si pacatele lor” (Mt 3, 5; Mc 1, 5). 2. Asadar, marturisirea pacatelor e inceputul acestei cultivari, adica al pocaintei si pregatirii ca sa primeasca cineva in sine cuvantul lui Dumnezeu care poate sa mantuiasca sufletele noastre; caci si plugarii de aceea au inventat aratul, pentru ca acesta scoate din sanul pamantului radacinile salbatice si-l face in stare sa primeasca semintele si rasadurile noastre. Acelasi lucru il face si marturisirea ogorului cuvantator al inimii: dezgroapa si scoate patimile rele din ascunsul ei si o face gata spre primirea sfintelor seminte si in stare de cultivarea si purtarea roadelor virtutilor. Caci asa cum dupa caderea lui Adam pamantul a ajuns sa nasca spini si palamida (Fc 3, 18) si celelalte plante nefolositoare, tot asa si inima omului a ajuns sa nasca patimile si gandurile de rusine si rele, si pacatele care ies din ele. 3. De aceea e necesar, fratilor, ca fiecare din noi sa aiba un parinte duhovnicesc si sa vina la el cu credinta, sa se smereasca inaintea lui si sa-i vesteasca patimile rele ale inimii si, primind medicina duhovniceasca, sa scoata din suflet spinii si palamida pacatului, pe care fiecare din voi le-ati crescut la san prin viata patimasa si iubitoare de placere, si asa sa va plecati urechile la invatatura Duhului si sa ascultati la cele propovaduite si spuse inainte de noi spre folosul comun, iar prin iertarea si binecuvantarea de la noi sa va impacati cu Cel care din neasemanata Sa iubire de oameni a plecat cerurile si S-a pogorat si a aruncat semintele mantuirii in inimile celor ce-L asculta. Nimeni dintre voi sa nu se abtina de la acest inceput al pocaintei, caci cum va inainta mai departe si va progresa mai bine, daca nu s-a atins nici macar de inceputul virtutilor? 4. E necesar insa ca voi toti sa va sarguiti spre aceasta mai cu seama acum, caci aceste patruzeci de zile ni s-au dat de purtatorii de Dumnezeu Parinti ca inainte-curatire, fiindca duc spre praznuirea anuala a nasterii dupa trup a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in care e obiceiul pentru aproape toti crestinii sa vina la impartasirea Sfantului Sau Trup si Sange si prin Acesta sa se uneasca cu El si sa se faca in chip dumnezeiesc un duh si un trup cu El. Caci daca, asa cum a aratat mai inainte cuvantul nostru si cum va mai infatisa inaintand, fara marturisire si pocainta care urmeaza nimeni nu va fi vrednic nici macar de primirea cuvintelor dumnezeiesti, cum va primi cineva in sine insusi Trupul si Sangele lui Hristos fara sa se fi curatit mai inainte prin marturisire si pocainta pe masura greselilor lui? De aceea si marele Pavel da marturie si vesteste spunand: “Sa se puna la incercare fiecare pe sine insusi, si asa sa manance din aceasta Paine si sa bea din acest Pahar; caci cine mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nedeosebind Trupul Domnului” (1 Co 11, 28), nedeosebind adica faptul ca acest Trup fiind fara pacat nu va binevoi sa locuiasca intr-un trup indatorat pacatelor. 5. Caci daca nu e cu putinta sa-si intinda mainile spre Hristos si sa se roage celui care nu le are curate de pacat si n-a indepartat mai intai toata ura si gandurile care vin din aceasta – iar acest lucru il arata iarasi Pavel zicand: “Vrem sa va rugati in tot locul ridicand maini cuvioase, fara manie si ganduri” (1 Tim 2, 8 ) – si daca n-avem indraznire spre Dumnezeu fiindca n-am agonisit o constiinta necondamnata – cum spune ucenicul cel iubit al lui Hristos, Ioan Teologul: “Daca inima noastra nu ne condamna, avem indraznire la Dumnezeu” (1 In 3, 21) – cum vom avea in noi insine pe Dumnezeu si ne vom face concorporali cu El, daca n-am indepartat mai intai de la noi pacatele prin marturisire, nici n-am curatit murdaria care se face sufletului de la ele prin milostenie, curatie, infranare, rugaciune si strapungere a inimii si celelalte fapte ale pocaintei? Sau nu cumva Dumnezeu nu va primi darul tau, daca nu esti curat atat tu insuti, cat si el – iar acest lucru l-a aratat pe de o parte prin Cain care n-a fost atent la darurile lui, ci i-a zis: “Nu, daca le-ai adus corect, dar nu le-ai impartit corect” (Fc 4, 7), apoi prin Legea veche, care oprea sa se aduca la casa lui Dumnezeu plata unei desfranate (Dt 23,19), iar mai apoi spunand prin Evanghelie: “Du-te mai intai si impaca-te cu fratele tau si apoi venind adu darul tau” (Mt 5, 24) – dar iti va da tie, celui ce nu te-ai curatit mai inainte prin marturisire si pocainta marele Lui dar, Trupul Sau? Ce spui? Dumnezeu insa nu vrea nici macar ca indreptarile Lui sa fie graite de o gura necurata, caci zice Scriptura: “Iar pacatosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce povestesti indreptarile Mele si iei legamantul Meu in gura ta?” (Ps 49, 19). Nu lasa deci legamantul Sau sa fie luat intr- o gura necurata, dar va da Trupul Sau intr-o asemenea gura? 6. De aceea sa ne curatim mai inainte, fratilor, si gura si trupul si gandirea, si sa ne apropiem cu constiinta buna si curata. Caci daca lucratorii in arama si aurarii care topesc in jurul aramei aur sau argint sau altceva asemanator vrand sa adauge prin lustruire floarea culorii, mai intai le razuiesc curatind orice murdarie, cu cat mai mult noi, care urmeaza sa fim auriti intr-un mod mai bun sau mai bine zis sa fim indumnezeiti, trebuie sa ne curatim mai inainte de orice intinaciune a trupului si a duhului? Caci nu ne facem stralucitoare numai suprafata, ca arama lustruita, ci toate cele dinauntru. Sa ne apropiem astfel dupa ce ne-am spalat mai inainte de petele din adancul sufletului. Fiindca asa ne vom apropia si de mantuire. 7. Daca insa ne apropiem cu o rea constiinta, nedobandind prin marturisire iertarea de la cel ce a primit puterea de a lega si dezlega unele ca acestea, inainte de a ne fi intors de la Dumnezeu, inainte de a ne fi indreptat dupa indreptarul evlaviei, atunci ne apropiem negresit spre osanda noastra si pedeapsa vesnica, alungand insesi indurarile dumnezeiesti si rabdarea Lui fata de noi, “caci am calcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu, am socotit sange comun sangele testamentului cu care ne-a sfintit si am batjocorit harul Duhului” (Evr 10, 29). Caci cel care a rupt mantia imparateasca si cel care a aruncat-o in noroi, vor fi supusi negresit aceleiasi osande, iar cel care a varsat un parfum in noroi si cel ce l-a incuiat intr-un vas imputit au facut acelasi rau. Prin urmare, darul dumnezeiesc nu pateste nimic, caci este nepatimitor, dar zboara de la noi in chip nevazut, caci “mirul nu se incredinteaza unui vas putred”; iar ceea ce a patit, daca e supus patimirii, ajungand netrebnic, aceea o va suferi in chip nevrednic cel care l-a adus ofranda. 8. Sa ne facem, asadar, vrednici prin pocainta, sau mai bine zis sa ne aducem ofranda pe noi insine prin faptele pocaintei Celui ce poate sa faca vrednici din nevrednici; si asa sa ne apropiem cu o nadejde ce nu va fi rusinata si cu credinta privind nu simplu la ceea ce se vede, ci la cele ce nu se vad. Fiindca Painea aceasta e ca o perdea care ascunde inauntru dumnezeirea; acest lucru aratandu-l dumnezeiescul Pavel spunea ca El “ne-a innoit o cale noua si vie prin perdea, adica prin trupul Sau” (Evr 10, 20) si prin el urca la ceruri cetatenia noastra – caci acolo e Painea aceasta – si intram in Sfanta Sfintelor cea adevarata prin ofranda in curatie a trupului lui Hristos: “Sa ne apropiem deci, fratilor, cu inima adevarata in certitudinea credintei” (Evr 10, 22). 9. Caci de aceea se numesc Taine, pentru ca nu este pur si simplu ceea ce se vede, ci ceva duhovnicesc si de nespus; si daca, precum spunea Domnul, “Duhul e ceea ce face viu, carnea nu foloseste la nimic” (In 6, 63), daca te uiti numai la ceea ce apare, nu te vei folosi cu nimic, dar daca te uiti la Duhul, adica daca vezi insasi Painea care sta inainte in chip duhovnicesc, atunci te vei face viu impartasindu- te din ea. Caci Ea este “mancarea care nu piere, ci ramane spre viata vesnica” (In 6, 2-7), Painea cea adevarata Care coboara din cer, Care e vie si da viata lumii; pe Care cine nu o mananca, nu va fi viu, dar cel care o mananca va fi viu in veac, nu numai inviind, ci si slobozit fiind de pedeapsa si dobandind imparatia vesnica. Caci despre aceasta Paine Domnul le-a vorbit nu numai ucenicilor Lui la Cina cea de Taina, ci a glasuit limpede invatand deschis si cu indrazneala in sinagoga si spunand: “Painea pe Care Eu o voi da pentru viata lumii este trupul Meu” (In 6, 51), si iarasi: “Daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (In 6, 53-54). O, ce minune! Vai, ce maretie a iubirii, pe care Dumnezeu a revarsat-o peste noi cu bogatie! Ne-a nascut din nou prin Duhul si ne-am facut un duh cu El, precum spune Pavel: “Cine se lipeste de Domnul e un duh cu El” (1 Co 6, 17). 10. Deci ca sa fim una cu El nu numai dupa duh, ci si dupa trup, carne din carnea Lui si os din oasele Lui, ne-a daruit contactul intim cu El prin aceasta Paine. Caci orice iubire isi are desavarsirea printr-o unire, iar inceputul dintr-o asemanare (…) Dar iubirea conjugala pare a avea ceva mai mult decat celelalte, “caci din aceasta pricina va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi cei doi un trup” (Mt 19, 5), “Taina aceasta mare este, spune dumnezeiescul Pavel, dar eu vorbesc despre Hristos si despre Biserica” (Ef 5, 32). Acolo deci se vor lipi intr-un singur trup, nu si intr-un singur duh; noi insa prin impartasirea acestei Paini dumnezeiesti nu ne lipim numai, ci ne amestecam cu trupul lui Hristos si devenim nu numai un trup, ci un duh cu El. Vezi ca maretia covarsitoare a iubirii lui Dumnezeu fata de noi are loc si se arata prin daruirea acestei Paini si a acestui Pahar? Fiindca potrivit Psalmistului, “jertfa si ofranda n-ai voit, dar ne-ai intocmit un trup” (Ps 39, 7; Evr 10, 5). 11. O, ce comuniune multipla si nespusa! Hristos S-a facut frate cu noi, intrand in comuniune cu noi atat prin trup, cat si prin sange si prin ele asemanandu-Se noua; ne-a castigat robi adevarati ai Lui rascumparandu-ne prin acest Sange; ne-a facut prieteni ai Lui daruindu- ne aratarea acestor Taine; ne-a legat si armonizat cu Sine insusi prin impartasirea acestui sange facandu-Se un trup cu noi. Dar si Tata al nostru S-a facut prin dumnezeiescul Lui botez si ne hraneste la sanii Sai ca o mama iubitoare pruncii sugari; si, lucru inca si mai mare si mai uimitor, nu ne hraneste numai cu Sange in loc de lapte, dar si cu Trupul Sau, si nu numai cu Trupul Sau, dar si cu Duhul Lui, pastrand pururea nemicsorata nobletea data noua de El, ducand spre o dorinta mai mare si implinind aceasta dorinta, lasandu- Se nu numai vazut, ci si atins si facut desfatarea noastra, si tinut de fiecare din noi in inima si in insesi maruntaiele noastre, si spunand: “Veniti, mancati Trupul Meu si beti Sangele Meu cei ce doriti viata vesnica, ca sa nu fiti numai dupa chipul lui Dumnezeu, ci si dumnezei si imparati vesnici si ceresti, imbracati in Mine, imparatul si Dumnezeul cerului, infricosatori pentru demoni, dar minunati pentru ingeri, fii iubiti ai Tatalui ceresc, pururea vii, frumosi la fiii oamenilor, locas placut al preainaltei Treimi“. 12. Caci daca prefigurarea acestui Trup l-a indreptat pe Avraam (Fc 14, 18; 15, 6; 22, 2-19), daca prefigurarea acestui Sange i-a pazit in Egipt vii pe intaii-nascuti ai lui Israel (Is 12, 23), daca prefigurarea acestui Sange a curatit si sfintit insasi Sfanta Sfintelor, a aratat pe pamant un cort al Numelui lui Dumnezeu si a facut preoti, arhierei si unsi ai Domnului (Is 16, 34; Evr 9, 11 sq), daca prefigurarea a lucrat acestea, ce va lucra adevarul lor? Aaron nu intra fara aceasta prefigurare in sanctuar, nici noi nu vom putea pasi in cele ceresti daca nu ne impartasim de acest adevar al lui, nici nu vom avea salas in ceruri, nici nu vom fi salas al Dumnezeului cerurilor, nici jertfa vie si sfanta bineplacuta lui Dumnezeu; caci numai prin El am dobandit apropierea. “Caci ce folos ai de sangele meu, de ma cobor in stricaciune?“, spune imparatul si prorocul David (Ps 29, 9). 13. De aceea, sa ne amestecam sangele cu Sangele lui Dumnezeu, ca sa stergem stricaciunea din el, fiindca mult si negrait folos e in acest Sange. El ne face noi in loc de vechi, si vesnici in loc de vremelnici; ne face nemuritori si vesnic infloritori, ca niste pomi saditi langa curgerile apelor (Ps 1, 3) dumnezeiescului Duh, din care se aduna rod spre viata vesnica. Caci din rai tasnea un izvor sensibil si adapa fata pamantului nascand rauri sensibile (Fc 2, 10); dar din aceasta Sfanta Masa, pe care potrivit psalmistului Hristos “ne-a gatit-o impotriva” demonilor si patimilor “care ne necajesc” (Ps 22, 5), tasneste un izvor care naste izvoare duhovnicesti, adapa suflete, le urca pana la cer si intoarce ochii ingerilor spre frumusetea in care se vede diversitatea intelepciunii lui Dumnezeu (Ef 3, 10), ii aduce sa doreasca sa se plece spre cele daruite noua printr-un asemenea Sange. Caci apropiindu-ne de aceste Taine ne facem purpura imparateasca, sau mai bine zis sange si trup imparatesc, si ne prefacem – o, ce minune! – intr-o finalitate dumnezeiasca, intrucat stralucirea lui Dumnezeu vine tainic asupra noastra, ne invaluie in chip extraordinar, ne face unsi-hristosi ai lui Dumnezeu si ne da putere sa stralucim ca soarele in prezenta Tatalui nostru potrivit fagaduintei Lui (Mt 13, 43), numai sa nu impiedice acest lucru vreo pata pusa pe sufletul celui ce se apropie. 14. De aceea, nu numai sa ne curatim inainte si asa sa ne apropiem, dar sa fim atenti la noi insine si, dupa ce am dobandit acest dumnezeiesc dar, sa aratam si multa paza, ca sa ramanem mai presus de patimi si sa vestim virtutile Celui ce a binevoit a locui in noi plecand de la asemanarea cu El in acestea aratata in noi. Sa ne gandim cu Cine ne unim si de ce lucruri ne-am invrednicit si, uimiti de maretia covarsitoare a darului si a iubirii fata de noi, sa ne randuim fapta, cuvantul si gandul dupa “vointa buna, bine-placuta si desavarsita” a lui Dumnezeu; fiindca un sange al unui nou testament intareste acest Nou Testament, adica Evanghelia lui Hristos, caci spune: “Un testament intra in vigoare dupa moarte” (Evr 9, 17). Asadar, impartasindu-ne de Sangele Testamentului lui Hristos, sa nu-L facem lipsit de vigoare prin faptele noastre, ca sa nu fim supusi unei osande si pedepse vesnice, pentru ca am socotit un sange comun Sangele Testamentului in care am fost sfintiti (Evr 10, 29). Caci pe cat de mare e fagaduinta facuta celor ce pazesc sfintirea din impartasire – caci e fagaduita imparatia cerurilor – pe atat de mare e si pedeapsa celor ce s-au facut netrebnici dupa ce au primit darul; “caci daca incalcand cineva legea lui Moise, e ucis fara mila, de o cat mai aspra pedeapsa se va invrednici cel ce a socotit sange comun Sangele Testamentului si a batjocorit acest mare har?” (Evr 10, 28-29). 15. Noi insa, fratilor, va rog sa pazim pentru noi insine nemicsorat harul lui Dumnezeu, intinzandu-ne, intregi spre ascultarea si implinirea sfintelor porunci si aducandu-ne pe noi insine ofranda lui Dumnezeu prin fapte, fiindca si Acela S-a dat pe Sine insusi pentru noi. Insusi Tatal L-a dat pe Fiul Sau Unul-Nascut pentru noi, Insusi Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu S-a dat pe Sine Insusi, iar noi nu ne vom da la randul nostru pe noi insine nu pentru Acela, ci pentru noi insine? Cum insa ne vom da pe noi insine lui Hristos Care S-a dat pe Sine insusi pentru noi? Daca vom imbratisa iubirea fata de El si a unora fata de altii; daca ne vom smeri sub mana tare a lui Dumnezeu si din pricina Lui atat fata de noi insine, cat si unii fata de altii “negandind la cele inalte, ci lasandu-ne dusi spre cele smerite” (Rm 12, 16); daca ne vom rastigni dupa putinta trupul impreuna cu patimile si cu poftele lui (Ga 5, 24), daca “ne vom omori madularele noastre pamantesti, betia, desfranarea, necuratia, lacomia, si orice patima rea” (Col 3, 5); daca vom muri pentru pacat si vom trai pentru virtute. 16. Fiindca acestea ne invata trupul rastignit al lui Hristos care ne este pus inainte spre hrana; caci de El suntem in acelasi timp hraniti si invatati sa avem comuniune cu virtutile si patimirile Lui, ca sa traim si sa imparatim vesnic impreuna cu El. Acest lucru l-a vestit mai dinainte spunand prin prorocul David: “Jertfa de lauda Ma va slavi, si acolo e calea in care ii voi arata lui mantuirea Mea” (Ps 49, 23). Caci, intrucat e celebrat spre aducerea-aminte a celor savarsite de El pentru noi, este o jertfa de multumire, de slava si de lauda pentru El. Si intrucat insusi Trupul si Sangele lui Hristos sta inainte cu adevarat, El graieste lui Dumnezeu si Tatal mult mai bine decat sangele lui Abel - fiindca acela striga la Dumnezeu impotriva fratelui sau (Fc 4, 10), dar Acesta striga pentru noi, al caror frate a socotit lucru vrednic sa se faca Hristos, facandu-ni-L milostiv si impacandu-ne cu Tatal Cel mai de sus – ne graieste insa si noua, aratandu-ne limpede calea iubirii, fiindca El S-a golit pe Sine insusi pana la noi din iubirea Lui pentru noi si Si-a pus sufletul pentru noi aratandu-ne calea smereniei, “pentru ca in smerenia Sa judecata Lui s-a ridicat, si a fost adus ca o oaie spre junghiere” (Is 53, 7), calea ascultarii, pentru ca El insusi a ascultat de Tatal pana la cruce si moarte (Flp 2, 8), calea care ne daruie prin omorarea patimilor viata vesnica. Pentru ca si El S-a facut mort, si iata e viu in veci, facandu-i vii pe cei ce se lipesc de El prin virtute si credinta, slavindu-i si fiind slavit de ei, impreuna cu Parintele Sau fara de inceput si cu Preasfantul, bunul si de viata facatorul Sau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin! Sfantul Grigorie Palama B. Sfânta Împărtăşanie - Cina cea mare (din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. "A sluji lui Hristos inseamna suferinta", Editura Bonifaciu, 2009) Spovediti-va si impartasiti-va, nu e nimic mai inalt in lumea aceasta! Să ne îmbrăcăm sufletul cu haina sinceră a pocăinţei! Să ne îmbrăcăm sufletul cu haina strălucitoare a faptelor celor bune şi a rugăciunii! Să ne înnoim lăuntric prin spovedanie şi împărtăşanie! V- am sfătuit mereu: spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă! Pentru că nu este nimic mai înalt în lumea aceasta - o Cină mai înaltă - decât să porţi pe Hristos în trupul şi sufletul tău. Părintele Stăniloae spunea aşa: "Dacă trec pe stradă după o Sfântă Liturghie şi văd un preot ieşind din biserică şi un înger, mă plec înaintea preotului, nu înaintea îngerului, pentru că preotul poartă în el pe Hristos". Poate să fie un păcătos, poate să facă multe rele, dar în clipa aceea el poartă Trupul lui Hristos. Atât de mare este Cina aceasta! Când vă împărtăşiţi şi ieşiţi afară, îngerul se înclină în faţa voastră! Voi treceţi înaintea îngerilor, pentru că sunteţi purtători de Hristos! Dacă nu înţelegeţi lucrul acesta, nu spun că veniţi degeaba la biserică, dar nu sunteţi cu adevărat pătrunşi de semnificaţia venirii la biserică, de faptul că trebuie să te mântuieşti, de faptul că n-ai venit în lume să pieri, ca orice animal. N-ai venit numai să trăieşti o viaţă care se sfârşeşte în moarte, ci ai venit în lume cu o misiune. Misiunea aceasta are şi o dimensiune socială, dar în acelaşi timp este o misiune sacră: să răspândeşti cuvântul lui Dumnezeu, să fii un model pentru toţi, să îndemni prin ceea ce faci tu şi pe alţii să facă bine, căci şi aceasta te mântuieşte. Dintre toate vieţuitoarele lumii acesteia, omul este cea mai tragica fiinţă. Pentru că este singura care are conştiinţa morţii sale. Nici o altă fiinţă n-are conştiinţa morţii. Noi suntem cele mai tragice fiinţe: ştim că vom muri! Şi dacă tinerii zic: "Clipă, treci!", este ca şi cum ar spune în subconştientul lor: "Moarte, vino mai repede!". Aşa cum noi la bătrâneţe spunem: "Dacă aş trece mai repede prin boala asta, ca să mor şi să mă duc la Dumnezeu!", aşa spun tinerii, fără să conştientizeze, "Clipă, treci!", dar astfel ei se apropie de moarte cu încă un pas. Tainele divine sunt veşnice Esenţa Sfintei Cine a lui Iisus din Joia Patimilor aceasta a fost: să nu-i lipsească pe ucenicii Săi de prezenţa Lui sensibilă după moartea, învierea şi înălţarea la cer. Şi să nu ne lipsească nici pe noi, creştinii, de prezenţa Lui palpabilă până la sfârşitul veacului, când îl vom avea pe Iisus cu noi, în deplinătatea slavei lui Dumnezeu. Iisus instituie Sfânta Euharistie, la care participă şi Iuda care, ca şi noi astăzi, nu a înţeles semnificaţia dumnezeiască a împărtăşaniei şi, asemenea nouă, s-a împărtăşit cu nevrednicie, luându-şi sieşi pedeapsă. Ceea ce a dorit învăţătorul era ca Iuda să se întoarcă, să nu facă ticăloşia pe care o plănuise. L-a prevenit, spunându-i că mai bine nu s-ar fi născut, şi până în clipa împlinirii faptei lui de moarte, el ar fi putut să se întoarcă, dar n-a făcut-o. Mântuitorul nu l-a oprit de la împărtăşanie, dar nici acest act de bunătate nu i-a trezit conştiinţa de vânzător. "Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, căci Acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, carele pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. Şi vă spun Eu vouă că de acum nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu" (Matei 26,26-29). Hristos a spus: "Acesta este Trupul Meu şi Acesta este Sângele Meu", deci a vorbit literal despre pâine ca fiind Trupul Său şi despre vin ca fiind Sângele Său. Dumnezeu nu minte, nu înşeală prin simboluri. Cine spune altfel, este anatema. Protestanţii mai vechi sau mai noi, rupându-se din trupul Bisericii, nu au harul pe care Iisus l- a dat după învierea Sa Apostolilor. Acest har a fost dat prin suflarea peste Apostoli. Apostolii l-au dat ucenicilor lor, prin punerea mâinilor, iar aceştia, la rândul lor, l-au dat episcopilor, tot prin punerea mâinilor peste generaţii şi tuturor preoţilor. Neavând har, protestanţii nu pot săvârşi Tainele şi atunci au inventat termenul de simbol sau amintire. Când frâng pâinea ei spun că fac o cină de amintire, ca şi cum Dumnezeu ar fi făcut un fel de teatru ca să-i impresioneze pe Apostoli spre a nu-L uita. Tainele divine sunt veşnice şi, prin Iisus, ele s-au manifestat şi se manifestă în lume ca şi în Cer. C. REFLECŢII DESPRE REGIMUL SFINTEI ÎMPĂRTĂŞIRI în tradiţia Bisericii Ortodoxe preot dr. Doru Costache Anii regimului comunist şi-au lăsat amprenta puternic asupra conştiinţei creştine şi asupra nivelului vieţii duhovniceşti în Biserică. Un aspect fundamental al evlaviei ortodoxe, puternic afectat în timpurile din urmă, este modul în care înţelegem sensul sfintei împărtăşiri cu trupul şi sângele Domnului. Astăzi, în acest timp al înstrăinării de tradiţia Bisericii, sunt multe voci care afirmă că poporul lui Dumnezeu nu are nevoie de sfânta împărtăşire pentru a se uni cu Hristos în dumnezeiasca liturghie. Cei care învaţă că poporul lui Dumnezeu trebuie să stea departe de sfânta împărtăşire dovedesc a nu cunoaşte tradiţia apostolică şi rânduielile sfinţilor părinţi ai Bisericii, chiar dacă opiniile lor îmbracă un anumit chip al evlaviei. Această evlavie, poate nu cu totul falsă – atrăgând atenţia asupra necesităţii realizării unei stări de compatibilitate cu cele sfinte –, duce însă mare lipsă de învăţătură, ignorând rânduielile Bisericii Ortodoxe. Trebuie ştiut că rostul sfintei liturghii este de a pregăti poporul lui Dumnezeu pentru sfânta împărtăşire cu trupul şi sângele Mântuitorului Hristos, pentru ca, realcătuit duhovniceşte, acest popor să meargă spre lume ca purtător al păcii de sus. Orice alt folos al sfintei liturghii decât împărtăşirea poporului cu sfintele taine, ca participare la viaţa dumnezeiască, este cu totul secundar. În cele ce urmează, încerc să prezint câteva dintre cele mai importante aspecte, fără de care nu este posibil să înţelegem taina credinţei noastre şi a vieţii în Hristos. Argumentele aduse sunt din Sfânta Scriptură, din canoanele Bisericii şi din textele oficiale ale sfintelor liturghii (rânduieli compuse de sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigorie Dialogul). CE SPUNE SFÂNTA SCRIPTURĂ Mai întâi, trebuie să luăm foarte serios cuvântul Mântuitorului, care spune: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta, va fi viu în veci. Iar pâinea pe care o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. […] Adevărat, adevărat vă spun: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică […]. Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu în el” (Ioan, 6,51-56). Cuvintele Domnului sunt dincolo de îndoială: nu există viaţă veşnică fără împărtăşirea cu trupul şi sângele său. Prin trupul îndumnezeit al Domnului am văzut slava lui Dumnezeu (Ioan, 1,14) şi tot prin acesta gustăm cu bucurie viaţa veşnică. Cine stă în afara sfintei împărtăşiri cu trupul şi sângele Domnului refuză darul vieţii veşnice. Apoi, trebuie ştiut că în afara sfintei împărtăşiri suntem despărţiţi de Dumnezeu, care prin trupul şi sângele Mântuitorului a încheiat cu noi un Nou Legământ. Când Domnul Iisus Hristos a întemeiat Noul Testament (Legământ) între Dumnezeu şi poporul său, la cina cea de taină, ne-a lăsat ca semn şi participare la acest Legământ împărtăşirea cu trupul şi sângele său (Matei, 26,26-28). Mai mult, ne- a îndemnat să repetăm neîncetat cina cea de taină, în sfânta liturghie, ca o permanentă înnoire a Legământului: „aceasta să faceţi spre pomenirea mea” (Luca, 22,19). Fiecare sfântă liturghie este acea cină şi acel Legământ. Oprirea păcătoşilor de la sfânta împărtăşire este un avertisment că au rupt Legământul. Dar oprirea se face numai în cazul celor cu păcate mari, sau în cazul celor ce nu vor să se lase de patimile lor, în pofida sfaturilor duhovnicului. Altfel, ştim bine că sfânta împărtăşanie se oferă şi „spre iertarea păcatelor”, pentru că Mântuitorul nu a venit pentru cei care se cred drepţi, ci pentru cei care se ştiu păcătoşi. CE SPUN CANOANELE BISERICII Că aşa stau lucrurile este evident din canoanele (reglementări privind viaţa creştină; cuvântul canon vine din greacă şi înseamnă „normă”, „măsură”) Bisericii Ortodoxe. Norma în Biserică este să ne împărtăşim, clerici şi laici, la fiecare liturghie, cu sfintele daruri. Doar păcatul ne exclude de la regula aceasta, potrivit judecăţii duhovnicului. Ceea ce-i opreşte pe laici de la împărtăşire este ceea ce-i opreşte şi pe clerici. Canonul 8 apostolic arată că preoţii care slujesc sfânta liturghie fără a se împărtăşi, dacă nu au justificare, trebuie îndepărtaţi din cler. La fel, credincioşii care participă la sfânta liturghie fără a se împărtăşi, trebuie excomunicaţi: „toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă citirea Sfintelor Scripturi, dar nu stau la împărtăşire, să fie excomunicaţi” (canonul 9 apostolic). De asemenea, canonul 2 al sinodului din Antiohia afirmă răspicat: „cei ce vin la biserică şi ascultă citirea Sfintelor Cărţi, dar nu vor să ia parte la rugăciunea liturgică cu poporul, sau care, prin indisciplină, refuză împărtăşirea cu sfânta euharistie, toţi aceia trebuie excluşi din Biserică până ce, recunoscându-şi greşeala şi împlinind canonul rânduit [de duhovnic], aduc roade de pocăinţă”. Toate canoanele acestui sinod (din anul 341) au fost confirmate de sinoadele ecumenice 5-6 (canonul 2) şi 7 (canonul 1). Cei care lipsesc mai mult de trei săptămâni de la liturghie (se subînţelege, şi de la împărtăşire), sunt socotiţi în afara Bisericii, potrivit canoanelor 80 de la sinodul 5-6 ecumenic şi 11 de la Sardica. Astăzi, păcatul fugii credincioşilor de sfânta împărtăşire cade asupra preoţilor care, necunoscând rânduiala Bisericii, îi ţin pe credincioşi departe de cele sfinte, la care aceştia au acces în virtutea botezului şi a sfântului mir, pe care le-au primit la intrarea în Biserică (obştea poporului lui Dumnezeu). Şi preoţii se împărtăşesc tot pentru că au primit botezul şi sfântul mir, nu în virtutea preoţiei lor. CE SPUN CELE TREI RÂNDUIELI ALE SFINTEI LITURGHII Foarte concludente în privinţa rostului sfintei liturghii, de pregătire a poporului credincios pentru împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, sunt chiar rugăciunile din cadrul celor trei rânduieli ale Liturghiei, acceptate de Biserica Ortodoxă Română. În liturghia sfântului Ioan Gură de Aur, prima parte a rânduielii, dedicată împărtăşirii noastre de Hristos prin cuvânt (Apostolul, Evanghelia, predica), conţine rugăciuni, rostite de preot în sfântul altar, prin care se cere curăţirea poporului de păcate şi luminarea prin credinţă, spre buna vieţuire în Hristos. A doua parte a rânduielii, care începe după ectenia întreită (când răspundem cântând „Doamne, miluieşte!” de trei ori, după fiecare cerere a rugăciunii stăruitoare), conţine rugăciuni care amintesc că rostul sfintei liturghii este împărtăşirea credincioşilor. Astfel, a doua rugăciune pentru cei credincioşi (se rosteşte înainte de cântarea heruvimică) conţine elemente care privesc curăţirea, arătând la sfârşit şi sensul sfintei liturghii – împărtăşirea poporului lui Dumnezeu: „Iarăşi şi de multe ori cădem la tine şi ne rugăm ţie, Bunule şi Iubitorule de oameni, ca, privind spre rugăciunea noastră, să cureţi sufletele şi trupurile noastre de toată necurăţia trupului şi a duhului, şi să ne dai să stăm nevinovaţi şi fără de osândă înaintea sfântului tău jertfelnic [masa Sfântului Altar]. Şi dăruieşte, Dumnezeule, şi celor care se roagă împreună cu noi, spor în viaţă, în credinţă şi în înţelegerea duhovnicească. Dăruieşte-le să-ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi în nevinovăţie, împărtăşindu-se fără osândă cu sfintele tale taine şi învrednicindu-se de cereasca ta împărăţie”. Rugăciunea, cum se vede, este făcută de preoţi pentru întregul popor, pentru că tot poporul este angajat, în jurul preoţilor, în lucrarea liturgică. Tot poporul liturghiseşte, adică este implicat în slujirea liturgică, şi chiar termenul grecesc liturghie înseamnă slujire publică, lucrare a comunităţii. De altfel, cu excepţia celor care-l privesc pe preot, toate rugăciunile liturghiei sunt formulate de un subiect rugător plural – noi, Biserica, noi, obştea. De aceea şi masa cea sfântă a euharistiei, trupul şi sângele Domnului, este pentru întregul popor. Rugăciunea cere pentru toţi, pentru clerici şi laici, purificare de păcate şi luminare, pentru ca toţi să ne bucurăm de ospăţul oferit de Hristos. La cuvintele „uşile! uşile!”, al căror sens nu îl mai cunoaştem astăzi, trebuie să iasă din sfânta liturghie toţi cei care sunt opriţi de duhovnic de la sfânta împărtăşire. În secolul VII, cum vedem în Mystagogia sfântului Maxim (cap. 14), încă mai erau daţi afară cei ce nu se împărtăşeau. Cum am văzut mai sus, în canoanele Bisericii, nu este îngăduit să existe spectatori în liturghia ortodoxă. Din acest moment (cuvintele „uşile! uşile!”), ar trebui ca nimeni dintre cei opriţi de la cele sfinte să nu mai rămână în biserică. Iar cei rămaşi trebuie să se împărtăşească. Nu întâmplător auzim acum cuvintele de la Cină: „luaţi, mâncaţi!” şi „beţi dintru acesta toţi!”. Faptul că aşa stau lucrurile este confirmat de rugăciunea imediat următoare sfinţirii darurilor noastre de pâine şi vin (prin coborârea Duhului Sfânt), pe care preotul le oferă Tatălui. Rugăciunea arată că cei aflaţi în biserică sunt acolo pentru a primi trupul şi sângele Domnului: „pentru a fi, celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea către tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”. Aş observa că, potrivit acestei rugăciuni, şi dacă ar exista spectatori în liturghia noastră, Duhul, iertarea şi îndrăznirea către Tatăl sunt daruri pe care le primesc numai cei ce se împărtăşesc. Aşa că spectatorii stau fără mare folos. În acelaşi sens se exprimă şi textul rugăciunii rostite de preot înainte de „Tatăl nostru”: „Ţie, Stăpâne, Iubitorule de oameni, îţi încredinţăm toată viaţa şi nădejdea noastră, şi cerem şi ne rugăm şi cu umilinţă cădem înaintea ta: învredniceşte-ne să ne împărtăşim, în cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele tale taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor, spre împărtăşirea/ comuniunea cu Duhul Sfânt, spre moştenirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea către tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”. Imediat înainte de înălţarea sfintelor daruri de pe discul pe care stau, deci înainte de proclamarea „Sfintele – sfinţilor!” (cele sfinte, care se oferă celor sfinţi, adică obştii celor adunaţi în sfânta liturghie ), preotul trebuie să se roage: „Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfântul tău locaş şi de pe scaunul slavei împărăţiei tale, şi vino să ne sfinţeşti, cel ce sus împreună cu Tatăl şezi şi aici, nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte, prin mâna ta puternică, a ni se da preacuratul tău trup şi scumpul tău sânge, şi prin noi la tot poporul”. Şi această rugăciune vorbeşte despre împărtăşirea tuturor celor rămaşi după „uşile! uşile!”. Avem conştiinţa că suntem păcătoşi şi nevrednici de masa Domnului – de aceea cântăm „unul sfânt”, recunoscând că numai Hristos este sfânt cu adevărat –, dar ştim că mila lui este mare. Nu pentru faptele noastre ne putem împărtăşi, de vreme ce nu suntem vrednici de ceva (cum se spune în liturghia sfântului Vasile), ci pentru mila lui, a celui ce este cu noi fără încetare. După „Sfintele – sfinţilor!”, preotul frânge sfântul trup al Domnului în patru, zicând: „se sfărâmă şi se împarte Mielul lui Dumnezeu, cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, cel ce se mănâncă pururi şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. Textul evocă jertfa de sine a Mântuitorului, prin care el se dă neîncetat pentru viaţa lumii şi pentru sfinţirea poporului său. O dată mai mult, se arată că singurul rost al liturghiei este pregătirea poporului pentru sfânta împărtăşire. Toată această rânduială de pregătire a poporului pentru sfânta împărtăşire se încununează cu chemarea pe care o aud toţi cei prezenţi: „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Chemarea este la potirul mântuirii, din care trebuie să guste toţi cei de faţă. Condiţiile personale ale gustării, după tot programul purificator al sfintei liturghii, sunt cele tocmai amintite: frica, credinţa şi dragostea de Domnul. Bine înţeles, în măsura în care poporul s-a transformat în spectator, chemarea aceasta şi toată rânduiala de pregătire sunt inutile. Liturghia se preface într-un jalnic simulacru. Sau, ca în pilda cu cei invitaţi la cina împărătească, toţi refuză bucuria nunţii duhovniceşti cu Hristos… Asemănător, rânduiala liturghiei compusă de sfântul Vasile cel Mare pune accentul pe slujirea întregului popor, cler şi credincioşi, pe curăţirea ce vine prin sfânta liturghie, şi pe necesitatea împărtăşirii poporului, ca o garanţie a unităţii Bisericii. Imediat după sfinţirea darurilor de pâine şi vin, preotul citeşte: „iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul, prin împărtăşirea aceluiaşi Sfânt Duh”… Rostul liturghiei nu este numai cel de stimulare a evlaviei personale a credincioşilor, ci mai ales cel de constituire neîncetată şi de consolidare a poporului lui Dumnezeu. Or, fără semnul şi instrumentul acestei constituiri, sfânta împărtăşire, raţiunea de a fi a dumnezeieştii liturghii dispare. Foarte insistent este sfântul Vasile în privinţa împărtăşirii poporului cu cele sfinte, spre iertare, pace şi bucurie, în rugăciunea dinainte de „Tatăl nostru” (mai lungă decât în rânduiala sfântului Ioan). Consensul celor doi sfinţi este total, aşa încât nu mai este cazul să redau toate rugăciunile. În cazul rânduielii compuse de sfântul Grigorie Dialogul, trebuie ştiut că aceasta este o liturghie tipică pentru perioada postului mare, săvârşită în zilele din cursul săptămânii. Scopul său este împărtăşirea celor adunaţi în sfânta liturghie cu sfintele daruri deja consacrate în timpul liturghiei duminicale. Citez un fragment din rugăciunea rostită de preot înainte de „Tatăl nostru”: „eliberându-ne pe noi şi credinciosul tău popor de toată necurăţia, sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, ale tuturor, cu sfinţire neştearsă, ca, în cuget curat, cu faţă neînfruntată şi cu inimă luminată, împărtăşindu-ne cu aceste dumnezeieşti şi sfinte taine, şi prin ele vii făcându-ne, să ne unim cu însuşi Hristosul tău, adevăratul nostru Dumnezeu”… Apar şi de această dată elementele prezente în celelalte rânduieli, privind curăţirea noastră prin har şi împărtăşirea tuturor. Aş vrea să închei această parte a prezentării citând sfatul sfântului Vasile cel Mare: „este bine şi de folos a se împărtăşi în fiecare zi şi a primi sfintele taine, căci însuşi Hristos a zis: « cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică ». Noi însă ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, ca şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt” (Scrisoarea 93). Am găsit cu cale să citez acest fragment pentru că unii preoţi – în practică, dar şi prin diverse publicaţii care nu poartă girul vreunui episcop al Bisericii – consideră că împărtăşirea poporului la fiecare sfântă liturghie este un obicei preluat de la romano-catolici. Evident, sfântul Vasile numai romano- catolic nu a fost. DILEME MODERNE PRIVIND REGIMUL SFINTEI ÎMPĂRTĂŞIRI Pentru că mulţi vor spune că noi, cei de astăzi, nu mai suntem la „vrednicia” celor de altă dată – opinie nefondată, desigur: drepţi şi păcătoşi au existat mereu în Biserică –, voi continua expunerea mea cu câteva date tehnice privind neînţelegerile din jurul sfintei împărtăşiri. Există mai multe opinii în această privinţa frecvenţei cu care laicii trebuie să primească cele sfinte. Cititorii acestor rânduri ştiu deja, din cele de mai sus, care sunt rânduielile Bisericii, aşa că le va fi uşor să-şi dea seama care opinii sunt greşite şi care nu. Aş vrea să spun că şi în cazul opiniilor greşite pot fi remarcate aspecte pozitive, asupra cărora trebuie să medităm. . Prima opinie greşită este aceea conform căreia laicii trebuie să se împărtăşească rar, numai în cele patru mari posturi de peste an, sau la cazuri de urgenţă. Nu există nici un argument tradiţional pentru această opinie, iar în cărţile de rugăciune este recomandat un minimum: să nu treacă cele patru mari posturi fără spovedanie şi împărtăşire. Precizarea este utilă, în condiţiile în care deja credincioşii nu se mai împărtăşesc decât foarte rar (din an în Paşte, cum se spune în popor). Este utilă, de asemenea, în condiţiile în care preoţii au uitat care este adevăratul sens al sfintei liturghii. În general, preoţii cred că ei „fac” liturghia, fără participarea poporului lui Dumnezeu, şi că acesta este motivul pentru care ei trebuie să se împărtăşească. Ştim acum că lucrurile nu stau aşa, poporul fiind implicat în liturghisire/slujire. Neîmpărtăşindu-se, potrivit canoanelor amintite mai sus, laicii se află de fapt în condiţia excomunicării . Or, evident că deşi nu există om fără de păcat nu toţi laicii trebuie consideraţi mari păcătoşi, după cum nici toţi preoţii nu sunt vrednici de sfânta împărtăşanie (dintre ei, eu sunt cel mai păcătos). În Biserica veche, timp de sute de ani, au existat excomunicări totale, pentru eretici şi mari păcătoşi, în situaţia în care aceştia refuzau pocăinţa, şi excomunicări parţiale impuse celor păcătoşi în vederea reintegrării lor în comunitatea euharistică. În foarte instructiva carte, Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu preacuratele Taine ale lui Hristos, scrisă de monahul Neofit Kavsokalivitul şi rescrisă de sfântul Nicodim Aghioritul, publicată şi în româneşte (două ediţii, după 1989), partea a doua este dedicată respingerii opiniilor lipsite de temei ale celor care predică împărtăşirea rară a laicilor. Oricum, nimeni dintre susţinătorii acestei opinii nu poate explica evlavios şi coerent de ce un preot se poate împărtăşi iar un laic nu. De altfel, textele celor trei rânduieli ale sfintei liturghii nici nu lasă loc pentru o asemenea « evlavie ». A doua opinie greşită consideră că laicii se pot împărtăşi mai des, de obicei din patruzeci în patruzeci de zile, în timp ce monahii – din motive de neînţeles, dată fiind unitatea poporului lui Dumnezeu – pot primi cele sfinte mai des: la un interval de treizeci de zile. Nicăieri în tradiţia Bisericii nu există o asemenea precizare. Cine a stabilit un termen de garanţie pentru sfânta împărtăşanie? Şi, dacă există un asemenea termen, preoţii de ce se împărtăşesc la fiecare liturghie? Se răspunde adeseori că preoţii au alt statut (alte “drepturi”) în Biserică. Trebuie ştiut însă că în faţa sfintei împărtăşanii suntem toţi egali în nevrednicie, chiar dacă nu am săvârşit păcate grave. [Unul dintre cei câţiva duhovnici pe care i-am frecventat mi-a spus: „să te ferească Dumnezeu să crezi vreodată că te împărtăşeşti cu vrednicie!”.] Nicăieri, în tradiţia Bisericii, nu se vorbeşte despre vreun drept/ privilegiu al clericilor asupra sfintei împărtăşiri. Toţi suntem poporul lui Dumnezeu, şi toţi avem nevoie, din aceleaşi motive, de sfânta împărtăşire. Ambele opinii descrise mai sus discută despre sfânta împărtăşire după criterii subiectiviste, individualiste, care n-au nici o relaţie cu natura tainei. La mijloc se află subiectivitatea laicului, care crede că nu este vrednic sau – după caz, mai ales că uzualele chestionare privind spovedania permit autoaprecieri pozitive – că este vrednic, şi, în consecinţă, cere sau nu cere sfânta împărtăşire. Evident, când cere sfintele, el face păcatul de a crede că este vorba despre o recompensă pentru isprăvile sale duhovniceşti. [Există şi situaţia urgenţei, în care ideea este alta, poate mai justă: că împărtăşirea este o şansă pentru cel bolnav.] De asemenea, este implicată subiectivitatea preotului, care cercetează „scorul” moral al laicului – pe temeiul aceloraşi chestionare şi clasificări (de inspiraţie medieval-occidentală) ale păcatului –, acordându-i sau nu cele sfinte. De multe ori, convingerile duhovnicului iau locul tradiţiei Bisericii, fapt vizibil în modul în care manevrează canoanele, spre deasa ori, respectiv, rara împărtăşire. PENTRU O VIZIUNE ECLESIALĂ PRIVIND REGIMUL SFINTEI ÎMPĂRTĂŞIRI Aş încerca în acest punct să expun viziunea bisericească asupra sfintei împărtăşiri. Este important de ştiut că regimul sfintei euharistii nu este unul particular, subiectiv, individual, ci eclesial . Multe dintre judecăţile unor duhovnici de astăzi, adepţi ai împărtăşirii rare, par a ignora cu totul această situaţie. Ei confundă propria lor experienţă personală, cu totul necesară desigur, cu criteriile tradiţiei Bisericii. Or, experienţa personală nu verifică, ci este verificată de tradiţia şi de comunitatea Bisericii. Spre exemplu, sfânta Maria Egipteanca, după vieţuirea minunată în pustiu, s- a întâlnit cu preotul Zosima şi i-a cerut sfânta împărtăşanie. De ce? Pentru cineva care ajunsese la o impresionantă familiaritate cu Dumnezeu, sfânta avea totuşi nevoie de verificarea apartenenţei sale la Biserică, la comunitatea poporului lui Dumnezeu. La fel, dar mai înainte, a făcut sfântul apostol Pavel: după ce a stat trei ani în pustiul Arabiei, primind luminarea de sus şi fiind învăţat de însuşi Hristos (“nu am primit Evanghelia de la oameni”, spune el), a mers la Ierusalim, convorbind cu apostolii, pentru validarea predicii sale de către Biserică. Aşadar, Biserica şi tradiţia sa confirmă calitatea experienţei personale, nu invers. Este ceea ce sfântul Irineu al Lyonului afirma, spunând că „opinia/credinţa noastră este conformă euharistiei [sfânta împărtăşire], iar euharistia confirmă credinţa/ opinia noastră”. Exemplele date şi multe altele descoperă sensul eclesial sau comunitar al tuturor actelor Bisericii, în primul rând al sfintei împărtăşiri. Credinţa şi rânduiala Bisericii apostolice sunt altele decât opiniile despre rara şi deasa împărtăşire. În vechime, toate actele Bisericii erau înţelese ca aparţinând întregii Biserici/comunităţi, nu unor specialişti în cele religioase, cum se întâmpla pe la păgâni, chiar dacă în poporul lui Dumnezeu exista atunci (eventual cu alt înţeles), ca şi acum, distincţia dintre clerici şi laici, cu responsabilităţile aferente celor două stări. Toţi membrii Bisericii se împărtăşeau la fiecare liturghie, ca manifestare a existenţei Bisericii, a comunităţii de credinţă şi viaţă care este trupul lui Hristos. Această practică urma modelul zilei Cincizecimii (cf. Faptele Sfinţilor Apostoli, 2). Iată elementele care se desprind din relatarea biblică, evidente oarecum şi în liturghia de astăzi: comunitatea rugătoare, constituită în jurul apostolilor; rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt; coborârea Duhului; ieşirea la propovăduire; aducerea altor credincioşi în obşte prin botez; frângerea pâinii (a se citi mai ales sfârşitul capitolului 2, pentru condiţiile întrunite: un gând, o inimă, rugăciune, comunitatea bunurilor). Capitolul se încheie cu ceea ce am numit revelarea Bisericii: frângerea pâinii, euharistia. Euharistia este, mai înainte de orice, manifestarea prezenţei Bisericii. Sfânta euharistie reprezintă un act şi un fapt constitutiv pentru Biserica însăşi, fără o imediată semnificaţie personală (în dilema modernă rara-deasa împărtăşire funcţionează, cum am observat, tocmai înţelegerea individuală). Euharistia este o taină care mărturiseşte apartenenţa noastră la poporul lui Dumnezeu, nu un premiu pentru isprăvile personale. Faptul este confirmat de sfântul Pavel (1 Corinteni, 10,17): suntem un trup, trupul lui Hristos, pentru că mâncăm dintr-o pâine. Din perspectiva cuvântului apostolic, trebuie pusă întrebarea: dacă nu mâncăm « dintr-o pâine », mai suntem (în) trupul lui Hristos? Problema este aşadar dacă ne împărtăşim sau nu. Nu mai este vorba despre când, ci dacă ne împărtăşim. Transpunând în limbaj eclesial această chestiune, întrebarea adevărată este: există, sau nu există Biserica? Aşadar, nu ne împărtăşim pentru „nevoile” sau „victoriile” noastre, ci pentru a face parte din şi pentru a manifesta apartenenţa noastră, prin gustarea trupului lui Hristos, la « trupul lui Hristos », Biserica, ale cărui celule, organe şi membre suntem încă de la Botez. CONDIŢIILE SFINTEI ÎMPĂRTĂŞIRI Sfântul Pavel arată şi în ce condiţii, pe care trebuie să le întrunim personal, ne putem împărtăşi (1 Corinteni, 11,27-31): verificarea permanentă a conştiinţei, ca nu cumva să ne abatem de la norma de credinţă şi viaţă a Bisericii. Aceste condiţii sunt ceea ce numeam mai sus verificarea apartenenţei eclesiale ori realizarea compatibilităţii cu sfânta euharistie. Aici intervine spovedania. Spovedania nu cercetează “starea morala” a omului, potrivit cine ştie căror ideologii etice (de obicei lipsite de relevanţă pentru experienţa ortodoxă), ci compatibilitatea acestuia cu poporul lui Dumnezeu. Necesitatea acestui tip de verificare vine din faptul că numai cei asemenea pot mânca dintr-o pâine. În sine, verificarea se face potrivit criteriului unităţii credinţei (cum spune ultima cerere dinaintea rugăciunii „Tatăl nostru”, în sfânta liturghie), la care trebuie să se raporteze întregul trup eclesial, pentru a fi într-un gând şi a gusta din aceeaşi pâine. Cert este că Faptele apostolilor (2,46) vorbesc despre liturghie zilnică şi, desigur, despre împărtăşirea zilnică. Sfântul Pavel, în acelaşi 1 Corinteni, 11 (20-21), arată ca liturghia şi euharistia aveau loc în timpul mesei comune, după modelul cinei de taină a Domnului, ceea ce implică faptul că manifestarea existenţei Bisericii coincide cu manifestarea unei comuniuni a iubirii, împlinită nu doar în rugăciune, ci şi în frângerea şi gustarea aceleiaşi pâini. Grija apostolilor era aceea de a asigura buna rânduială, nu de a-i opri pe laici de la sfânta împărtăşanie. Ceea ce-i permite preotului să guste din sfintele daruri la fiecare liturghie, fără a se spovedi şi fără a posti special, este şi ceea ce permite oricărui membru al Bisericii – dacă nu are păcate mari – să se împărtăşească. Mai înainte de toate, este vorba de mila Mântuitorului, care se revarsă cu generozitate asupra poporului său. Apoi, sunt condiţiile pe care le-am aflat în ziua Botezului: credinţa în Sfânta Treime şi în Hristos ca Dumnezeu şi om, Împărat şi Domn; dorinţa de înnoire permanentă a vieţii, prin ruperea de păcat şi prin efortul virtuos. Hotărârea nu înseamnă că am şi devenit sfinţi, dar ea trebuie să rămână, prin harul Domnului, puterea noastră de a ne întoarce mereu spre Hristos. Ţinând seamă de istoria poporului creştin, realizarea conformităţii personale cu experienţa poporului lui Dumnezeu este posibilă prin: ascultarea faţă de duhovnic; ferirea de păcate mari şi lupta cu patimile; rugăciunea zilnică; postul săptămânal de miercurea şi vinerea; ţinerea, după putere, cei bolnavi fiind scutiţi medical (fapt recunoscut de canonul 69 apostolic), celor patru mari posturi ale anului (sau măcar prima şi ultima săptămână din fiecare post); lupta permanentă a postului sufletesc (trezvia); lectura săptămânală a Scripturii; pacea cu aproapele şi inima milostivă; disponibilitatea de a se ruga pentru alţii. La acestea se adaugă, în noaptea dinaintea împărtăşirii, ajunarea (cf. canonul 47 de la Cartagina), citirea rânduielii de pregătire şi înfrânarea de la orice patimă, condiţii pe care trebuie să le respecte şi clericii. Realizarea stării de conformitate personală cu experienţa poporului lui Dumnezeu permite oricărui credincios împărtăşirea, la fiecare sfântă liturghie, din cina trupului Domnului. Nu există nici un canon care să interzică acest lucru, ba, după cum am văzut, dimpotrivă. Totul este ca fiecare să aibă încuviinţarea duhovnicului, şi, desigur, un duhovnic care să cunoască tradiţia Bisericii Ortodoxe. Aşa cum preoţii se spovedesc mai rar, când se simt apăsaţi de păcate şi îndoieli, la fel şi laicii. Probabil că spovedania o dată sau de două ori pe lună este suficientă pentru cel ce învaţă să lupte cu sine. Spovedania nu este doar un preambul al împărtăşirii, ci o sfântă taină care are un rol aparte – deopotrivă de a purifica şi de a prilejui călăuzirea duhovnicească. Nu există nici un canon al Bisericii Ortodoxe care să ceară spovedanie înainte de primirea sfintei împărtăşanii, nici pentru clerici, nici pentru laici. Recuperarea stării de normalitate în Biserică nu poate fi înfăptuită atâta vreme cât sunt ignorate chiar orânduirile eclesiale. Rândurile de mai sus, fără a pretinde exhaustivitate, invită la reflecţie, întru buna sporire a poporului lui Dumnezeu. BIBLIOGRAFIE Bobrinskoy, pr. prof. dr. Boris, Taina Bisericii, Ed. Patmos, Cluj- Napoca, 2002 Cabasila, Nicolae, sfânt, Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1989 Evdokimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, Ed. Polirom, Iaşi, 1996 Ioan din Kronştadt, sfânt, Cerul pe pământ. Cugetări mistice despre Biserică şi cultul divin ortodox, Ed. Deisis, Sibiu, 1996 Liturghier, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000 (fragmentele liturgice citate au fost comparate cu textul din ΙΕΡΑΤΙΚΟΝ, Εκδοσις της Αποστολικης Διακονιας της Εκκλησιας της Ελλαδος, 1995; în unele situaţii, am optat pentru ortografierea acestora, textele noastre rămânând adesea la nivelul calcului lingvistic din greacă ori slavonă) Schmemann, pr. prof. Alexander, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 Idem, Euharistia, Taina Împărăţiei, Ed. Anastasia, f.a. Tărâlă, arhim. Zosima, şi icon. stavr. Haralambie Popescu, Pidalion. Cu orânduire nouă şi tâlcuiri, Bucureşti, Institutul de arte grafice Speranţa, 1933 (reeditare, 1992)
Posted on: Mon, 09 Sep 2013 18:22:19 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015