Mi-e dor de anii războiului rece, de lumea în alb şi negru, de anii în care ştiam clar unde este binele şi de unde ni se trage răul. Mi-aş dori ca într-o bună dimineaţă să mă trezesc din nou în plină „Epocă de Aur”, să-mi caut cartela de alimente, să-mi pun linguriţele de ceai negru în apa clocotită din ibric, să merg mecanic, mereu pe acelaşi drum pe traseul casă-şcoală şi retur, să aştept întreruperea de curent de la ora 4. Să se facă ora 6,30 să încep să caut pe undele scurte, făcând slalom printre paraziţii emişi de staţiile de bruiaj, frecvenţa pe care „astăzi” se recepţionează cel mai bine emisia postului de radio „Europa Liberă”. Mă gândesc cu nostalgie la emoţiile cu care aşteptam ştirile prezentate de Ioana Măgură Bernard, sfâşietoarele acorduri ale Rapsodiei nr 1 de George Enescu, semnalul multaşteptat al emisiunii „Actualitatea Românească”, urmat abrupt de o reflecţie cinică a lui Neculai Constantin Munteanu, în chip de introducere, demonstraţiile de o logică fără cusur ale lui Emil Hurezeanu, riguroasele comentarii economice ale lui Şerban Orăscu, vocea catifelată, ca de actor, a lui Ion Ioanid. Aş da orice să pot reasculta analizele politice ale lui Mircea Carp şi ale Ralucăi Petrulian, emisiunile creştine ale lui Nicolae Stroescu-Stânişoară, Tinerama lui Max Bănuş şi chiar ştirile sportive prezentate de Mihai Rusu. Şi, mai presus de toate, mi-e foarte dor de emisiunile imbatabilului tandem Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, Teze şi antiteze la Paris şi Actualitatea culturală românească. În a doua jumătate a anilor ’80, când regimul lui Nicolae Ceauşescu intrase în faza lui suprarealistă (originile comune ale comunismului şi suprarealismului date de întâlnirile din cafenelele Zürich-ului, dintre liderii mişcării Dada şi V. I. Lenin par să fi rodit major în anii de final ai regimului Ceauşescu) ca mulţi alţii, mă înrolasem cu gândul într-o armată a onoarei şi demnității, ai cărei generali se numeau Milovan Djilas, Leszek Kolakowski, Vaclav Havel, Adam Michnik, Andrei Saharov, Alexandr Zinoviev, Alexandr Soljenitzin, Paul Goma, Dorin Tudoran, Mihai Botez. Și azi îmi dau lacrimile când mi-l amintesc pe fostul președinte american Ronald Reagan rostind răspicat, la Poarta Brandenburg, după o scrută pauză de respirație, în fața unei mulțimi extaziate și uluite, aduse în pragul isteriei: „Mister Gorbaciov, tear down this wall!”. Reagan, Thatcher, Kohl și Gorbaciov deveniseră tot atâtea sinonime ale cuvântului „libertate”. Simpla rostire a acestor nume în emisiunile postului de radio „Europa liberă” ne umplea inima de fiori şi ne dădea iluzia că nu este totul pierdut. În ţară lucrurile erau la fel de clare: într-o parte, Dinescu, Manolescu, Pleşu, Simion, Buzura, Paler, Paleologu, în cealaltă Păunescu, Eugen Barbu, Vadim Tudor, Arthur Silvestri şi toţi protocroniştii grupaţi în jurul revistelor „Săptămâna” şi „Luceafărul”. E drept, în anii care au urmat, mai ales după căderea comunismului, unii, din motive pe care nu le-am înțeles niciodată, au schimbat tabăra. Pe atunci însă, fiecare era liber să-şi aleagă echipa în funcție de sistemul său de valori și de propriile sale afinități sau interese personale şi nimeni nu se străduia să pară altceva decât era în realitate. Transferuri dintr-o tabără în alta nu se prea făceau, cel puțin în tabăra „liberalilor” prietenii se selectau pe bază de afinităţi, devotamentul în familia spirituală – sau, mai degrabă, morală - aleasă era total, chiar dacă şansele de a-i cunoaşte în realitate pe toţi membrii echipei tale erau nule. Eu, de pildă, timișorean fiind, înainte de 22 decembrie 1989 nu-i văzusem niciodată la faţă pe Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu sau Alexandru Paleologu. Dar mă simţeam legat cu mii de fire de fiecare dintre ei. Ce bine ar fi dacă lucrurile ar fi la fel de clare şi în ziua de azi. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost un fel de părinţi fondatori ai spiritului liberal în plină „Epocă de Aur”. Est-etica Monicăi Lovinescu presupunea ţinuta dreaptă în literatură şi în viaţă. Valoarea estetică a unei opere artistice nu scuză toate compromisurile morale ale autorului ei, chiar dacă astăzi unii dintre adepţii de ieri ai acestei teorii au ajuns să susţină contrariul, în febra dezvăluirilor din dosarele CNSAS. Pe de altă parte, lipsa de talent nu poate fi surmontată prin eventualele atitudini corecte din punct de vedere civic. Acest tip de judecată a pus bazele unui nou canon al literaturii române de după cel de-al doilea război mondial, mult mai selectiv și complet diferit de cel oficial în timpul regimului comunist, întemeiat pe criterii strict politice. În ziua de 19 martie (o reţin pentru că este ziua mea de naştere), 2006, aflat pentru prima oară la Paris, am fost invitatul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca, în casa lor de pe strada François Pinton. Însoţit de Mihai Şora am petrecut, cea mai fericită seară din viaţa mea. Niciodată, în anii de negură a speranței din perioada crepusculară a regimului comunist, atunci când ascultam înfrigurat Teze şi antiteze la Paris şi când nu ştiam cum arată un paşaport (primul l-am văzut după căderea regimului comunist), nu mi-am imaginat că va veni o clipă astrală în care îmi voi celebra ziua de naştere cu Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Mihai Şora la Paris, în casa din rue François Pinton. A fost o experiență care m-a marcat pe viață. Deşi foarte bolnavi (Virgil Ierunca a murit câteva luni mai târziu), cei doi mi-au oferit, preț de vreo cinci ore, spectacolul unei fascinante întoarceri în timp. Am ştiut atunci că Dumnezeu mi-a oferit o mare şansă. Aceea de a intra în intimitatea oamenilor pe care i-am admirat toată viaţa, fără iluzia că i-aş putea vreodată cunoaşte . Astăzi, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca se află în urnele depuse în cavoul familiei Lovinescu, de la Fălticeni. Cu ei, a murit o epocă în care, dincolo de lipsuri, m-am simţit om întreg, înconjurat de prieteni, mândru de a fi posesorul al unui sistem de valori, care între timp a devenit balast, în ochii multora. Griul politic pe care îl elogia Adam Michnik într-un eseu celebru de la începutul anilor ’90, s-a transformat la noi într-un soi de noroi cu miros pestilențial, în care s-au scufundat toate și unde cu greu mai poți distinge unde se ascunde binele și de unde poate țâșni răul! Tot mai singur și mai dezamăgit, mă gândesc cu nostalgie la seniorii libertății și la miraculoasele lor doze de speranță care și-au făcut efectul în anii cei mai sumbri ai comunismului. Pentru a le mai asculta vorbele înţelepte și a-mi simți din nou inima tresărind, plină de însuflețire și de încredere în viitor, aș fi gata să retrăiesc o întreagă „Epocă de Aur”.
Posted on: Thu, 01 Aug 2013 18:25:49 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015