Mimi Brănescu: ”Luam parizer fără număr, cu pîine și - TopicsExpress



          

Mimi Brănescu: ”Luam parizer fără număr, cu pîine și Frutti Fresh. Te umflai și leșinai.” Este unul dintre actorii-fetiș ai tinerilor regizori din Noul Val. A început cu Filantropica lui Caranfil, apoi rolurile au curs: Un cartuș de Kent și un pachet de cafea și Moartea domnului Lăzărescu ale lui Cristi Puiu, Boogie și Marți, după Crăciun ale lui Radu Muntean, iar acum a luat un Urs de Aur cu echipa pentru Poziția copilului al lui Călin Netzer. E și creierul scenariului de la Las Fierbinți. Comoara din soba familiei bula mimi„Tata a fost tîmplar și un om foarte inventiv. Pe vremea comuniștilor a avut un atelier al lui în Lehliu-Sat. Nu a fost comunist, în schimb a fost președinte de cooperație. Noi sîntem patru frați, mama a stat acasă să aibă grijă de noi și să ne crească, dar tata s-a descurcat. Îl țin minte cum făcea navetă la Lehliu și aducea tot timpul șase pîini într-o geantă, coborînd de pe motocicletă. La Revoluție avea 200.000 de lei, în sertar, în cuptorul de la sobă, am fost acolo cînd a desfăcut și am văzut pachetele cu banii pe care îi strînsese. Nu a fost însă niciodată un afacerist. După Revoluție a făcut un atelier în curte și a băgat toți banii ăștia în producerea unor suporți de brad, foarte mișto, dar de care nu avea nimeni nevoie atunci. A umplut un TIR și am mers la Obor cu suporții, frumos ambalați în plastic. Lumea se oprea și întreba: «E suport de brad? Ce frumos! Dar am unul acasă». Încă nu apăruse povestea cu «Hai să am lucruri mai frumoase în casă». Am unul, de ce să-mi iau altul? A fost un eșec. După aia a făcut trotinete, a terminat banii. Noi nu am avut mașini. El ne zicea: «Noi nu o să ne luăm niciodată Dacia. O să ne luăm Mercedes». Nu s-a întîmplat.“ Actor de frica armatei „Noi ne credem un pic bucureșteni, deși îi uram pe cei veniți de la București, îi băteam, le luam jucăriile, nu-i lăsam să vorbească cu fetele din sat. Veneam și la București, dar eram ca niște țărani pe linia lui 85. Ne uitam și noi după gagici, le făceam din buze și plecam înapoi cu trenul, că ne era frică, nu depășeam perimetrul. Am avut o revelație cînd am plecat la București și m-am întîlnit cu un șmecher din Lehliu care era tare, dacă te întîlneai cu el acolo lăsai capul jos. Aici, pe linia lui 85, nu mai era tare, m-a salutat, a venit la mine. Eu eram dublu speriat, și că sînt la București, și că mă întîlnesc cu el. Am făcut mate-fizică pînă într-a zecea, cînd am trecut la uman. Voiam să dau la jurnalism la un moment dat, nu am vrut să mă fac actor dintotdeauna. Am ajuns la actorie pentru că mi-a venit la un moment dat ordinul de încorporare. Fratele meu, care era pasionat de regie, fiind și în anul I la o particulară, venea acasă și îmi povestea, eu fiind cu prietenii prin chefuri. Foarte serios, mi-a zis: «Băi, trebuie să faci ceva cu viața ta!» Noi doi am fost ca Luna și Pămîntul, mi-a cam influențat deciziile, pînă într-o vreme. Mă întrebam unde aș putea să dau să nu plec în armată. Pînă la urmă, mi-a trecut prin cap să dau la actorie. Nu aș putea să zic de ce, mai făceam pe cîte unii să rîdă cînd ne strîngeam, dar nu am fost un talent pe la serbări. Eu am zis că mă duc să dau, el a zis că e o idee bună, la examen am picat, însă a început să-mi placă. După aia mi-am dorit să intru și mi-a plăcut lumea asta.“ Păpuși cu ghinion „Profesorul cu care m-am pregătit m-a sfătuit să dau la Secția Păpuși, că nu am șanse să intru la actorie. Pe lîngă că nu eram atît de talentat, nici nu puteai să intri așa, de la Lehliu, fără spate, fără nimic. Și am dat la Păpuși. Am picat la ultima probă pentru că domnul Pepino, un profesor și un mare meseriaș, asta pot să zic acum, m-a picat doi ani la rînd. La ultima probă mă întreba mereu: «De ce dai tu la păpuși?» «Pentru că iubesc copiii!» «Și altă formă să-ți arăți dragostea nu știi decît să faci spectacole?» «Păi știți, îmi place și actoria.» «Ce spectacole de păpuși ai văzut tu?», m-a întrebat în primul an. «Păi știți, eu… la Lehliu… e un tren la 12 noaptea… și nu am cum să ajung la spectacole de păpuși.» «Păi știi ce, ia du-te tu în armată și dacă mai vrei la anul, eu te trec.» Nu m-am dus în armată, am flendurit-o prin București, doar că un profesor de la ATF mi-a zis: «Vino din nou, că intri sigur!» Dau iar la păpuși, ajung la ultima probă, aceeași întrebare de la domnul Pepino, doar că între timp eu iar nu văzusem nici un spectacol. Nu mă interesa, îmi ieșise din cap că voi da vreodată iar la ATF. Și am avut aceeași discuție și Pepino mi-a zis: «Dar nu ai spus și anul trecut la fel?» M-a picat din nou. În al treilea an, cînd am dat prima oară la actorie, am intrat. Toată școala m-am intersectat cu domnul Pepino și mai că nu-l împingeam pe scări. Mă uitam cu o ură la el, îmi amintea de toate înfrîngerile. Ca să închei povestea, m-am întîlnit cu el după scurtmetrajul lui Cristi Puiu, care a luat Ursul de Aur, cînd începuse să se audă un pic de mine. A venit pe scări, s-a îndreptat ață spre mine și mi-a zis: «Domnu’ Brănescu, vreau să te felicit pentru ce faci și să-ți amintesc că am avut dreptate!» Mi-a venit să plîng. M-a redus la tăcere.“ Boemă cu parizer „Primii ani în București au fost mișto. Eram foarte sărac. Am stat într-o mansardă, eram student la ecologiști în anul I, la Actorie, unde se vorbea numai de cum e să intri la ATF. Erau discuții de genul: «Cum a fost cînd ai dat tu admitere? A rîs Sanda Manu? Sau s-a uitat atent? A rîs Bibanu’?» Discuții care nu însemnau nimic, dar toți ne hrăneam cu ele. La un moment dat, am obosit de chestia asta. Sărăcia am resimțit-o mai ales în primul an, cînd am avut bursă socială și luam parizer fără număr, cu pîine și Frutti Fresh. Te umflai și leșinai. În rest, mai mergeai pe la gagici care primeau pachete de acasă. Dacă stăteai două-trei ore pe la ele, li se făcea foame și începeau să scoată. Era și un fel de strategie, te duceai înainte de masă. Ca actor, am cîștigat primii bani în anul doi, pentru o reclamă imbecilă filmată la mare. La un moment dat, filmam cu un proiector de 1000 pe plajă, era cald, iulie, la prînz, și am întrebat unde e regizorul, pentru că voiam să îmi discut rolul. Regizorul făcea baie. A doua oară am cîștigat bani, și au fost mulți, la serialul Lombarzilor 8. Scrisesem două piese de teatru și ne-am gîndit să cerem bani mulți. Mă gîndeam: «Mă refuză și e OK». Am cerut și ne-a oferit cu 500 de euro mai puțin, dar tot erau bani mulți. Ne-am întors acasă și ne-am zis: «Băi, trebuie să scriem acum un serial. Cum se scrie?» Atunci am început să înțeleg că pot să cîștig bani din asta. De fapt, am început să devin cunoscut de cînd am început să și scriu.“ Gunoierul, piesa care i-a schimbat destinul „Nu am avut un moment zero, în care să încep să scriu. Nu-l țin minte. Mai degrabă cred că m-am trezit în fața unui calculator, am început să tastez și m-am gîndit: «De ce nu aș scrie?» La un moment dat, m-am întîlnit cu niște prieteni și vorbeam că nu putem face spectacole fără bani mulți. Că îți trebuie decoruri și dacă e o piesă mare trebuie să plătești drepturi de autor. «Bun, dar nu există piese mai mici?» Și așa am scris Gunoierul. Mai scrisesem două porcării, dar Gunoierul a plăcut, a prins. Era și o nișă, nu existau decît autori din generația veche, gen Matei Vișniec. Eu am primit comenzi, am scris pentru că nu aveam ce să mănînc și unde să stau, nici cu ce să mă îmbrac. Nu vreau să fiu obraznic, dar dacă îmi ziceau să pictez sau să fac case, asta făceam. Ceream 500 de euro, care erau atunci o căruță de bani. M-am ambiționat cînd au apărut cronicile la ce scriam care ziceau: «Nu scrii bine ce scrii». Dar ce, eu am pretins că scriu bine? Cînd am terminat ATF-ul, am luat premiul de interpretare la gala absolvenților, la Casandra. Apoi am jucat imediat la Bulandra, două spectacole. Ar fi trebuit să mă angajez. A venit însă directorul de atunci și mi-a zis: «Băi, în pula mea, te cam atrage scena asta!» M-a șocat. Credeam că altfel se vorbește la Teatrul Bulandra și atunci am zis: «În pula mea, nu prea mă interesează dacă-mi vorbești așa». Nu știu dacă am făcut bine sau rău, dar nu a mai fost vorba de vreo angajare. Apoi, o perioadă, am jucat în baruri, cu Teatrul Garaj, o chestie care apăruse odată cu Teatrul Green, dar care a murit mai repede. Atunci am început să scriu, pentru că stăteam.“ Stropii Noului Val. Întîlnirea cu Cristi Puiu „Urma să facă Puiu un serial și doi prieteni ai mei care voiau să mă prezinte m-au dus la o întîlnire cu el. Ne-am întîlnit, am vorbit, mă văzuse în Filantropica, îi plăcuse ce făcusem acolo, însă nu s-a întîmplat nimic. Apoi m-a sunat Puiu și mi-a zis: «Fac un scurtmetraj și aș vrea să joci în el. Dar îți spun sincer; trebuia să joace Ionel Mihăilescu, m-a refuzat, l-am sunat și pe Șerban Pavlu, dar avea telefonul închis, și dacă vii, și ți se potrivește și costumul, tu ești!» M-am bucurat, dar mi s-a părut foarte dur să-mi spună că îi avusese pe alții în vedere. Dar m-am dus și am înțeles că era disperat și dacă mi s-a potrivit și costumul, asta a fost. Am avut noroc cu Noul Val, ca să zic așa.“ ”N-am fost în viața mea la un curs de scenaristică” Ca scenarist, face rating mare cu Las Fierbinți, sitcomul-vedetă de la ProTV. Cum scrie? „Eu mă uit la dialog, vreau să rîd la replici. Replicile vii, mișto nu apar dacă faci o hartă, dacă pui o schemă pe care să o umpli. Nu are cum să fie o replică proaspătă. Eu sînt scriitor amator, deși cîștig din asta. Nu am fost în viața mea la un curs de scenaristică. Sînt plătit pentru ce scriu, dar nu știu dacă are valoare. Singurul lucru care contează cînd scrii este dialogul. Să-i vezi pe oamenii ăia, să fie vii. Orice teorie omoară. Dacă îmi zici să scriem ceva despre bloc, atunci mă gîndesc și încep să scriu. Sînt dintre puținii care au învățat experimentînd. Și e o șansă, știu. Mi-a dat încredere și că mi s-a cerut. Făcuseră un trailer, un pilot, care nu a fost al meu și pe mine m-au chemat să scriu mai departe. Am mai adăugat personaje, am mai scos personaje, l-am adus mai pe gustul meu.” Poziția copilului Am fost curios dacă un actor devine bogat după ce joacă în mai toate filmele Noului Val. În plus, ultimul său rol e în Poziția copilului, care a luat Ursul de Aur. „Cînd te duci să negociezi banii, se întîmplă următorul lucru, primești un telefon și ți se zice: «Dar nu sînt bani». «Atunci de ce mai faceți filmul?» La negocieri îți spun: «Nu sînt bani, dar nu din film îți scoți tu banii». Pleci acasă și zici: «Da, măi, are dreptate, nu sînt bani». Te duci la teatru. Acolo ți se zice: «Mimi, nu sînt bani. Dar nu de la teatru îți scoți tu banii». Dar de unde pula mea scot eu banii? Că astea-s meseriile mele. Și atunci te apuci de scris. După un film care ia premii, nu am nici o așteptare. Moartea domnului Lăzărescu mi-a mărit numărul dușmanilor, că material nu știu dacă s-a schimbat ceva. Mi-am luat-o și cu festivalurile. Lumea stă în țară și aude: Film selecționat la Cannes, fără să știe că și Cannes-ul are mai multe secțiuni. Dacă lumea vrea să te urască, nu contează că te-ai dus la cea mai slabă secțiune și că ți-ai plătit tu biletul. Am fost de două ori la Cannes și am înțeles că festivalurile nu sînt pentru actori, sînt o piață de filme, pentru regizori și producători. Altminteri te duci ca într-o vacanță și te frigi, pentru că nu te bagă nimeni în seamă. Acum joc într-un film grecesc, prima oară cînd m-a sunat cineva de afară. E un telefon pe care îl aștepți și e o încununare a tuturor lucrurilor pe care le-am făcut în film. M-am dus acolo și am întîlnit un om, regizorul, care mi-a zis că m-a văzut în Marți, după Crăciun și în Periferic. I-au plăcut foarte tare. Am fost tratat acolo ca o vedetă din România. Nu în sensul rău. Oamenii știau ce înseamnă film românesc, văzuseră filme românești și am avut o satisfacție specială, pentru că făceam parte din povestea asta pe care ei o admirau. Noul Val. Cinematograful românesc.“ De ce Mimi „A avut tata un prieten a cărui poreclă era Mimi și a ținut să îmi dea și mie prenumele ăsta. Pe mine mă cheamă și Cornel. Olga Tudorache mi-a zis la clasă Mimi și după aia Cristi Puiu m-a întrebat la un moment dat: «Cum te trec pe generic: Cornel sau Mimi?» «Lasă Mimi.» Și a rămas Mimi Brănescu. Acum sînt cu dublă personalitate. La țară îmi zic toți Cornel. Aici însă am început să întorc capul la Mimi fără nici o ezitare.“ Alexandru Vărzaru
Posted on: Sun, 21 Jul 2013 08:37:17 +0000

Trending Topics



Recently Viewed Topics




© 2015