Nepatimirea Capatul drumului nevointei crestine este despatimirea si unirea cu Hristos în dragoste. Toata lucrarea aceasta complicata si grea, Sfântul Apostol Pavel o rezuma într-un verset: “M-am rastignit împreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste în mine” (Galateni 2, 20). De fapt, acest urcus anevoios îl facem la porunca lui Hristos: “Fiti, dar, voi desavârsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavârsit este” (Matei 5, 48). Drumul pe care l-am creionat pâna aici nu-i altceva decât un drum al crucii împreuna cu Hristos, o rastignire dimpreuna cu Hristos si o biruinta asupra pacatului si mortii cu ajutorul lui Hristos. Nu fara tâlc duhovnicesc o stihira din saptamâna patimilor spune: "Mergând Domnul spre Patima cea de bunavoie, a zis Apostolilor pe cale: Iata ne suim la Ierusalim si Se va da Fiul Omului precum scrie pentru Dânsul. Sa venim dar si noi cu gânduri curate, sa mergem împreuna cu Dânsul si împreuna sa ne rastignim, si sa ne omorâm pentru Dânsul, despre desfatarile lumesti; ca sa si vietuim împreuna cu Dânsul". În ziua plina de lumina a Învierii Domnului afirmam acelasi lucru: "Ieri m-am îngropat împreuna cu Tine, Hristoase; astazi ma ridic împreuna cu Tine, Cel ce ai înviat. Rastignitu-m-am ieri împreuna cu Tine; Însuti împreuna ma preamareste, Mântuitorule, întru Împaratia Ta”. Nepatimirea este culmea spre care duce tot efortul nevointelor noastre. Nepatimirea este o stare de pace a sufletului. Cel ce a ajuns la nepatimire nu mai pacatuieste usor nici cu fapta, nici cu gândul. Pofta si mânia nu se mai misca spre pacat. Nepatimirea este un adevarat cer pamântesc. În aceasta situatie pamântul devine un adevarat cer covârsit fiind de darurile Sfântulu Duh. “Nepatimitor este si se cunoaste, propriu-zis, cel ce si-a facut trupul nestricacios, si-a înaltat mintea deasupra zidirii si toate simturile si le-a supus mintii, iar sufletul si l-a supus lui Dumnezeu”. Uneori trupul unui asemenea om nu putrezeste nici dupa moarte, ci moastele lui sunt binemirositoare si facatoare de minuni. Avva Longhin ne da si un criteriu dupa care putem cunoaste când am ajuns la nepatimire: “femeia atunci cunoaste ca a zamislit, când i se va opri sângele. Asadar si sufletul, atunci cunoaste ca a primit Duhul Sfânt, când i se vor opri patimile ce curg jos dintr-însul. Iar câta vreme petrece într-însele, cum poate sa se mareasca în desert, ca este fara patima? Da sânge si ia Duh!”. Când a ajuns nepatimitor omul, nici nu mai viseaza lucruri urâte. Nepatimasul are si pe plan social un comportament binecuvântat. Spun Parintii ca lui îi este totuna daca cineva îl lauda sau îl huleste; el îl iubeste cu aceeasi intensitate pe vrajmas ca si pe prieten. Lucrul acesta îl face fiind ranit de dragostea lui Hristos. Ori, dragostea “toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda” (1 Corinteni 13, 7). Omul desavârsit s-a curatit de toate patimile, de toate rautatile si în primul rând de iubirea de sine si de egoism. Inima lui este plina de mila pentru toata zidirea. În mod concret aceasta mila se manifesta prin “arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru draci si pentru toata faptura. În acest caz, gândul la acestea si vederea lor fac sa curga din ochi siroaie de lacrimi. Din mila multa si apasatoare ce stapâneste inima si din straduinta, inima se micsoreaza si nu mai poate rabda sau auzi, sau vedea, vreo vatamare, sau vreo întristare cât de mica, ivita în vreo zidire”. Nepatimirea, curatia de patimi, presupune o iubire fata de toate. Ea este contrariul oricarui fel de egoism. Cine îl iubeste pe Dumnezeu trebuie sa-l iubeasca si pe semenul sau. “Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca” (1Ioan 4, 20). † Andrei, Arhiepiscopul Alba-Iuliei
Posted on: Sat, 03 Aug 2013 10:30:39 +0000