„Niște savanți au închis într-o cușcă cinci maimuțe, au pus în mijloc o scară, iar în vârful scării o legătură de banane. Când o maimuță urca să ia banane, aruncau o găleată cu apă rece pe maimuțele rămase jos. După un timp, dacă vreo maimuță încerca să urce scările, pentru a lua o banană, celelalte o împiedicau. După un alt timp timp, niciuna din maimuțe nu se mai suia pe scară, deși ar fi vrut să mănânce banane. Au înlocuit o maimuță, iar primul lucru pe care l-a făcut aceasta a fost să se urce pe scară ca să mănânce banane; dar a fost trasă înapoi de celelalte și a mai fost și bătută de acestea. Au înlocuit o a doua maimuță; s-a întâmplat acelaşi lucru.. Prima maimuță înlocuită a participat cu entuziasm, când a fost bătută nou-venita. Cu a treia s-a întâmplat același lucru și cu a patra și cu a cincea. În final, oamenii de știință s-au ales cu cinci maimuțe care, deşi nu fuseseră stropite niciodată cu apă rece, continuau să lovească maimuțele care încercau să ajungă la banane. Dacă ar fi putut vorbi și ar fi fost întrebate de ce le băteau pe cele care se urcau pe scară, ar fi răspuns: „Nu știm, dar așa se obișnuiește pe-aici (așa stau lucrurile pe-aici).” Tot astfel stau lucrurile și cu PREJUDECATA GENURILOR MINORE în teatrul din România: e dintotdeauna știut că există teatru de artă (cine oare îi stabilește criteriile de definiție?) și teatru de consum (definit în genere ca fiind teatru prost, neartistic, comercial). Se ignoră astfel postulatul filosofului Immanuel Kant, care, în lucrarea sa „Despre frumos și bine”, ne arată că nu există genuri minore și că, până la urmă, avem de-a face cu o chestiune de alegere: ce vrei să exprimi, pentru cine și de ce?
Posted on: Tue, 15 Oct 2013 14:42:19 +0000