O altă sâmbătă fără niciun ţel precis cu lâncezeala aceea transpirată din lipsă dotări ce mint anotimpul şi aduc răcoarea. Mă minunez că mai sună telefonul, pe un număr aproape uitat de toţi, dar privind cine-i binevoitorul ce şi-a amintit de mine constat că e unul care doar în situaţii extreme găseşte în mine o vestă de salvare, aşa că nu răspund, chiar dacă propunerea individului poate fi tentantă. N-am niciun scop, cum n-am nicio idee alta decât să fac un drum până la Poştă să ridic două carduri SD cumpărate la un preţ bun, în speranţa că vor veni şi vremurile când să am nevoie de ele. Mai nou, Poşta Română lucrează şi sâmbăta, după anii în care nimeni nu a realizat că e o instituţie aproape arhaică şi poate mai prost organizată ca la începuturile ei ce se trag de pe la Burebista şi cursus publicus-ul Imperiului roman. Nu mă bucur pentru amploaiaţi, bănui că sâmbetele lucrate fac parte din programul de muncă voluntară în favoarea societăţii, adică sunt neplătite, dar pe de altă parte mă gândesc că o redresare e oricum complicată, să spunem că prelungirea programului cu o zi e un fel de pas foarte mic, dacă nu inexistent, într-o lume unde totul se mişcă cu mare rapiditate, indiferent de distanţe. După mica furtună de aseară dimineaţa pare numai bună unei cure de aer curat şi soare nu prea fierbinte. Aceeaşi stradă liniştită, aceleaşi locuri încremenite pe care le privesc încercând să le găsesc măcar o minimă scuză de ieşire din cotidianul ăsta sâcâietor de acelaşi. Nu găsesc nimic de comentat, dar întâlnesc un individ aparţinător acelei armate de revoluţionari apăruţi într-o perioadă ca ciupercile după o ploaie de vară, care ţine cu tot dinadinsul să vadă cât sunt de compătimitor cu soarta lui de năpăstuit, care de ceva vreme nu-şi mai primeşte dota statală, pentru înaltele şi credincioasele servicii aduse poporului român. Nu comentez năduful individului pus pe ocărât guverne şi guvernanţi, dau doar din cap ambiguu spre ai da impresia personajului că-s de acord cu el, dar în interiorul meu simt revolta faţă de o situaţie, mă gândesc cum ai putut ajunge să sugi la ţâţa unei scroafe ce a adoptat orice purcel care a avut tupeul să creadă şi să demonstreze cumva că a făcut parte dintre creatorii şi apărătorii înaltelor valori de care astăzi beneficiem. M-am gândit instantaneu că e rău fără dotă, s-a dus dracului sânul lui Avram pe care îl alimentam şi noi. Nasol să cauţi prin conturi şi să descoperi că şi sutele alea de milioane primite cash s-au păpat, că nu s-a ales nimic din tot, altceva decât trăit roz şi făcut buricul mare. Îmi pare rău apărătorule al valorilor democratice, noi cei mulţi şi proşti ne-am acceptat statutul de nerevoluţionari, de laşi, dar iaca că istoria câteodată se mai schimbă, aşa cum şi valorile se schimbă, am rezistat şi nu ne-am nici îngrăşat excesiv, nici răsfăţat excesiv, poate şi mânaţi de frica că o minune nu ţine mai mult de trei zile. Se pare că am avut dreptate drămuind leul ăla mic şi prost, avem măcar ciorapi şi chiloţi cumpăraţi de la magazin, neprobiţi de alţii, cum avem şi câte un leu pus deoparte pentru bătrâneţe, leu muncit, nu primit. Las revoluţionarul ce acum chiar arată ca un scăpătat, nu-mi produce nici ce-a mai mică părere de rău, pentru că viaţa e de cele mai multe ori dreaptă, are grijă să ne dea exact ceea ce merităm. Ce plăcut este să fii stăpânul străzii, trotuarul să fie al tău şi să ai impresia că trebuie să mergi pe vârfuri, chiar dacă-i trecut de ora nouă, să nu trezeşti clădirile. Nu scuip pe jos şi nici nu mănânc seminţe, dar am senzaţia că ai putea să-ţi faci de cap, chiar dacă noţiunea făcutului de cap de multe ori e percepută un pic prea libertin. Ajung la Poştă, unde-i pustiu, un aer condiţionat are grijă să-mi arunce banii ce-i pun pe pult, un televizor le informează pe cele două angajate despre mersul anchetei Bacalaureatului, despre ancheta în desfăşurare, etc. Primesc pachetul, care-i o cutie imensă, în care normal ar trebui să se găsească două găgălii de carduri. Mă apucă râsul, angajata se uită mirată la mine, îi explic că încă n-am cu nervii, dar în cutia aia imensă sunt două chestii aproape insesizabile, proporţia cutie produsul din ea e nemaipomenită. Îmi zâmbeşte plictisită şi poate gândindu-se ce bine e de cei ce sâmbăta nu muncesc. Îi dau un săr’ mâna, grăbit să ies şi să desfac cutia aceea imensă. Înăuntru reuşesc să găsesc printer hârti cele două carduri şi parcă bonus o punguliţă din aceea cu bule de aer, ce-mi oferă o preocupare pe drumul acelaşi, de întoarcere. Curios îmi fac timp să pun în funcţiune un card din ăsta super rapid, să văd ce ştie, caut ceva mai puţin fotografiat şi mă opresc la Casa de cultură şi fostul Teatru de stat, cu melancolia anilor de liceu, când împreună cu colegii şi datorită excepţionalului dascăl care este Tavi Pieptănaru, eram printre cei mai fideli spectatori şi asta înainte de a avea Bacalaureatul, dat şi luat. Mă odihnesc de odihnit pe o bancă a Centrului, unde o singură mucoasă rînjeşte şi vorbeşte singură satisfăcută, aleargând porumbeii ce îşi doresc un pic de tihnă şi răcoare, în timp ce mă-sa se întreţine cu o fiinţă feminină, nu sunt curios, dar din gestică şi trasul din ţigări bănui subiectul, probabil e vorba de un el care o înşeală cu o curvă, care nu ştiu cu ce l-a fermecat, ce-i face, ce-i dă , dar merită prinsă şi păruită pentru că sparge armonia unui cuplu şi în plus şi liniştea Centru-lui. Drame de mahala scoase la plimbare, drame obişnuite cu rezolvări puţin prea paroxiste, ce dezvăluie mediile din care vin ce-i ce le trăiesc. Sauronul de inox e încremenit dar în picioare, probabil e prea devreme pentru să arunce apa-n ceruri, avem o conducere de gospodari, nu fac risipă pentru doi trei pierduţi pe băncile pustii. Îmi vine să mă întind pe o bancă din asta să stau la umbră şi să privesc cerul ăsta albastru răcorit de ploaie, dar sigur o astfel de poziţie ţi-ar aduce ori Poliţia comunitară care să te amendeze pentru poziţii indecente în miez de târg, ori Ambulanţa anunţată de vreun binevoitor la 112, care a văzut un cetăţean doborât de năduşeală şi întins fără mişcare pe o bancă…… Mi-am amintit, ca orice prost, de televizorul de la Poştă şi frântura de ştire legată de Bacalaureat. Văzusem aseară pe la tv imagini despre acţiunea Poliţiei la acel faimos liceu de sectorul 5 din Capitală. E clar că mă interesează mai mult de ce erupe Popocatepetl şi ce curse aeriene se suspendă din cauza lui, deşi n-am să ajung niciodată în Mexic, decât Bacalaureatul acestui an sau al anilor viitori, dar tâmpenia momentului nu mă poate face să fiu indiferent, vorbesc ca cetăţean apolitic şi ca împătimit de a avea o părere pentru care îmi pot asuma orice critică. Prima chestie interesant comentată, sau tipic presei româneşti, e legată de averile prăpăditei ăleia de directoare. S-au căutat fel de fel de legături între şpaga găsită şi unele bunuri, evident descoperindu-se că madama are o căsuţă frumoasă, un pic de teren, o maşină, etc….. Au sărit căţeii urgent să explice că bunurile sunt făcute din şpaga examenelor, că vedeţi domnilor şi doamnelor, ce au însemnat anii de corupţie din învăţământul românesc?!? Băi urechiaţilor mononeuronici, aţâţatul ăsta ţine doar la personaje exact ca voi, adică proşti de daţi cu capul de tocul uşii şi dacă asta-i înaltă de patru metrii. Cum poţi frate să suşţii că o casă se poate ridica din şpaga luată de un director al unui liceu de tot căcatul, când calculul e unul simplu de făcut şi pentru un copil de clasa a patra vis a vis de câţi bani îi pot rămâne delicventei, după ce împarte sumele unde trebuie. Aţi aruncat o prostie momeală la proşti, sau să bănuim că şi dintre voi sunt o sumedenie care au cotizat, dar nu sume obişnuite ci mari, proporţionale direct cu nivelul prostiei proprietate personală pe care nu vi-aţi trecut-o în declaraţia de avere. Cât se poate da la un examen de Bacalaureat pentru a concura suma unei vile ce costă peste 100.000 de Euro? Aţi încurcat borcanele zăpăciţilor, sutele de mii de euro nu se fac nici la Universitate, chiar dacă an de an se dau şpăgi la restanţe şi de multe ori sume frumuşele pentru lucrarea de licenţă, pe care domn profesor are grijă să ţi-o ofere din propria-i creaţie, orice altă lucrare chiar făcută de un academician, fiind ori de notă mică, ori de respins. Era corect să se discute de incidentul respectiv, să se explice că s-a dat şpaga, că s-a împărţit, dar a face legătura între aceasta şi alte proprietăţi personale seamănă a tâmpenie. Apoi mă întreb de ce ancheta Poliţiei e canalizată doar asupra celui care a luat mita, când legea spune că şi darea şi luarea de mită se pedepseşte. În aceste condiţii era normal ca onor Poliţia să înceapă să caute şi pe cei ce au dat, pentru că probabil ei nu-s departe, nu pot fi decât printre părinţii loazelor. Ca dovadă că am dreptate ieri unul din tătici a făcut scandal la limita apoplexiei când a văzut că s-a dispus, sau nu, audierea micilor viitori mari intelectuali. Gestul ăluia, care dacă era undeva în miezul democraţiilor consolidate lua o labă peste bot de şi supa-i părea prea tare la mestecat, m-a convins că acum se încearcă acoperirea grămăjoarei de rahat care a început să pută, cu ce altceva decât imoralul comportament al unei profesoare aproape mahalagioaice. Mi-am amintit cu nostalgie de alte vremuri, de perioada în care se absolvea liceul, de acele seri în care ascultai cu plăcere şi aduceri aminte cântatul de sub fereastra vreunui profesor. Unde a dispărut domnilor Gaudeamus Igitur?!? Sau poate n-a dispărut dar s-a interzis cântatul lui la terminarea liceului......
Posted on: Sat, 06 Jul 2013 13:12:50 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015