O ŞANSĂ În urmă cu mulţi ani, prin 1983, aveam vârsta luptei, a jertfei, a idealului adică 33 de ani. La această vârstă a murit Bălcescu, a murit Danton, a fost răstignit Iisus, aşa s-ar explica multe din marile realizări la această vârstă. Eu nu am generat nici o revoluţie, nu am apărat nici o credinţă şi nici un crez general. M-am zbătut să supravieţuiesc şi din colbul şi norii acelor zbateri au apărut nişte oameni ce aveau să-mi conducă paşii pe tărâmuri necunoscute şi locuri pe care nu am visat niciodată să le cunosc cu pasul. O zi ca oricare alta mi-a deschis porţile într-o dimineaţă de august, spre sfârşitul lunii. Soarele avea să răsară mai târziu aşa că trezirea mea matinală putea să parcurgă liniştită elementele rutinei de fiecare zi. Cafeaua, făcută de cu seara de către soţia mea, mă aştepta rece şi impersonală pe aragaz. Obiceiul de a-mi bea cafeau din aceeaşi cană, cana cu flori verzi, era ca o prelungire a unui obicei ancorat în plăcerea de a te ataşa de obiecte vechi, obiecte ce au aparţinut înaintaşilor. La moartea bunicului meu mi-am dorit să primesc din casa părintească numai câteva obiecte, şi acelea având doar valoare sentimentală. Cana cu flori verzi cred că este mai bătrână decât mine şi în ea, bunica îmi punea pâine prăjită la înmuiat în ceaiul de dimineaţă. Pe lângă această cană, al cărui smalţ a căpătat parcă un filigran din cauza unor crăpături infime pe luciul alb-gălbui, am primit o lingură de aluminiu tocită atât de mult de îndelungata folosinţă încât volumul de lichid ce poate fi purtat este echivalentul volumului unei linguriţe. Lipsa părţii tocite din calota lingurii dă senzaţia că aceasta a fost tocită cu polizorul. Şirul obiectelor continuă cu o furculiţă mare şi grea, din alpaca, cu unul dintre dinţi foarte puţin tocit, care la capătul ce se ţine între degete ca şi pe tija dinspre partea ce intră în alimente, se mândreşte cu nişte arabescuri scoase în evidenţă prin culoarea mai închisă, culoare generată de imposibilitatea curăţării perfecte prin stilul clasic. O singură dată am curăţat-o perfect dar, pe lângă faptul că substanţele chimice au subţiat-o consistent, aspectul ei maiestuos se pierduse. Chiseaua pentru zahăr, din porţelan, având strict volum pentru un kg. de zahăr, poartă deasupra, drept capac, un obiect de porţelan care poate fi ridicat apucând de doi trandafiri roz. Privind la obiectele atât de dragi mie mi s-a părut că sunt nedrept dacă nu adresez măcar un gând calapodului de cizmărie, calapod pe care ne pingelea tata încălţările, a sulei, a unui priboi, o unui ciocan pentru cizmărie, a unui falţ şi a unei cutii de cremă Guban plină cu cuişoare de lemn. Am aşezat ibricul şi cana cu flori verzi pe o tavă de inox, le-am aşezat în dreapta mea pe canapea, mi-am turnat cafea şi am deschis televizorul să văd un meci de tenis feminin. Cafeaua începuse să-mi aducă un plus de vigoare, lumina începuse să apară timid la fereastră iar cocoşul Pantalone începuse să-şi facă numărul de dimineaţă. Pantalone este cel care a pus capăt dinastiei Marcelinilor. Toţi cei din neamul fostului cocoş, Marcel, aveau o mare problemă, neurmărind ritmul ancestral ci cântând, ce-i drept cu demnitate şi forţă, din două în două ore, atât ziua cât şi noaptea, vara şi iarna, la geamul fiicei mele. Partida de tenis a fost foarte interesantă iar după ea am urmărit, alternativ, ştiri şi o altă partidă de tenis, de data asta masculin. Tenisul masculin îl gust mai puţin, poate şi pentru că eu sunt mai mult o fire contemplativă, gustâd mişcările graţioase ale fetelor, la tenis, în detrimentul forţei şi vitezei băieţilor. A venit ora la care am hrănit căţeii, găinile, pisicile şi se propia de ora 8. M-am întins din nou pe canapea să privesc la rubrica meteo ca apoi să pot ieşi în curte, la treabă. Parcă privind ceasul, la ora 8 fix, aşa cum indica ecranul televizorului, a sunat telefonul. Nu mai am emoţii când sună telefonul. Au trecut atât de multe evenimente grave peste mine încât pot spune că sunt pregătit aproape pentru orice. -Alo! -Bună dimineaţa. Vă deranjăm din partea consulului ambasadei Republicii Populare Chineze, la Bucureşti. -Bună dimineaţa! Cu ce vă pot ajuta- am răspuns eu cu o undă de mirare în glas. Sunteţi sigur că aţi sunat unde trebuie? Sunteţi domnul Mihăilescu Mihai? -Da! Eu sunt cel la care faceţi referire. _Domnule Mihăilescu, forurile centrale de Partid au avansat propunerea de a vă adresa o invitaţie în Republica Populară Chineză, invitaţie care s-ar materializa prin şederea dumneavoastră circa treizeci de zileş, ca invitat, al ospitalierului popor chinez, asta presupunând că tot efortul financiar al deplasării şi şederii dumneavoastră în China ar fi suportat de către cei care vă invită. Am rămas fără cuvinte. Sunetul de fond al telefonului se extindea într-o linişte greu de gestionat. Cu mare greutate m-am smuls din uluială şi am răspuns cu o uşoară eschivă. - În situaţia în care aş da curs onorantei invitaţii, ce ar trebui să fac? - Într-un timp rezonabil ar trebui să vă prezentaţi la sediul ambasadei şi acolo veţi primi toate informaţiile necesare. -Mulţumesc frumos. Vă urez o zi bună. - Ne-a făcut plăcere să vă adresăm această invitaţie. Am închis telefonul şi nu-mi venea să cred. -Da cine are treabă aşa de dimineaţă cu tine, domnule- mi s-a adresat Teodora, soţia mea.Tot vreuna dintre iubitele tale? Nu aveam chef de niciun scandal aşa că am amânat clipa în care aveam să-i comunic ciudata invitaţie. Am ieşit în curte, am dat drumul la apă pe şanţuri să ud ardeii şi am continuat să fac ţuica, punând încă un cazan cu boască la fiert. Toanele Teodorei trecuseră aşa că după ce am mai mutat furtunul şi după ce cursese mai bine de un litru de ţuică am luat o mostră şi m-am dus în casă. -Mama, ia gustă şui spune-mi dacă mai trag. A început un iz de acru? Ea a închis pe jumătate ochii, a sorbit, cu graţie, puţin din păhărel şi a conchis că mai poate fi lăsată, dar nu mult. -Mama, ştii telefonul de azi dimineaţă? Ea tăcea fără să mai aibă reacţii de agresivitate. -Da! Ce este cu el? - Am primit un telefon de la ambasada chineză şi mi-au spus că mă invită o lună în China, pe banii lor. Uluiala ei a durat foarte puţin şi mi-a dat replica. -Băi, ori mă iei la mişto şi este iar un scenariu de-al tău ori ăia şi-au pierdut minţile. Ce dracu le-a trecut prin cap să lanseze o asemenea invitaţie uni pensionar bătrân din Mogoşoaia. Nu o fi o greşeală? -Nu! Nu este o greşeală! M-a şi întrebat de nume. -Şi nu ai cerut lămuriri? -Mi-a spus să mă duc la ambasadă. -Şi vrei să te duci? Vrei să te duci singur să-ţi faci de cap pe acolo? Şi cine o să aibă grijă de tine şi să-ţi dea medicamentele, să te spele, să te oprească să mai mănânci după ora şapte seara? -Dar tu ce zici? Ea a redevenit serioasă şi a conchis că dacă este adevărat este păcat să ratezi o asemenea ocazie. INTERMEZZO În loc să trec la treabă în mod serios m-am oprit în curte, sub umbrar, reflectând la ce se petrecea. Fără nici un interes am continuat să ud grădina trecând din când în când pe la şanţurile în care apa era înghiţită cu un uşor şuier de crăpăturile ce se întrepătrundeau ca o dantelă cu un desen vechi şi uitat. "Doar ieri am udat! Ce Dumnezeu, parcă ar ajunge în America apa asta! Poate că ajunge în China!" Abia aşteptam să treacă ziua şi să merg a doua zi la ambasada Republicii Populare Chineze. După prânz am intrat în casă, am mâncat şi am întrebat-o pe Teodora cu ce ar trebui să mă îmbrac. -Ce zici, mă duc la blugi? -Ce, ai înebunit? Te întâlneşti cu un ambasador şi te duci la blugi1 Un pic de decenţă. Am pretenţii de la tine. -Crezi tu că mă primeşte ambasadorul! Are destui funcţionari! Ce sunt eu să mă bage în seamă un diplomat al unei ţări care are o populaţie imensă. La fiecare cinci locuitori ai lumii unul este chinez. --Măcar ia un sacou dacă te îmbraci cu blugii. Am tăcut şi m-am întins pe canapea să dorm puţin, după ce am mâncat. Se făcea că port o discuţie aprinsă cu Sue Yuoan. Ea plângea că nu reuşeşte să distingă diferenţele între sunetele literelor "D" şi "G". Ajunsesem să-i desenez cum este poziţionată limba în gură pentru rostirea celor două sunete dar ea nu pricepea. M-am trezit. -Mama, poate că această invitaţie mi se trage de la Chen sau de la Sue Yuoan. Acum mulţi ani au fost elevele mele. -Iar te gândeşti la gagicile tale? -Nici să nu te gândeşti că putea exista între noi o altă relaţie decât cea între cel care instrueşte şi cel care este instruit. Ele nu prea aveau bani să plătească, eu eram combinat cu o nemţoaică şi în plus aveam interes ca ele să-mi traducă din Sun Tzu, din Lao Zi sau Tao Te King. Eram intrigat şi informaţiile care le aveam proveneau din lecturi în franceză dar direct de la sursă ar fi fost un demers foarte interesant. Totul plecase de la o controversă legată de la nişte scrieri ale lui Ion Gheorghe iar acum aveam ocazia să am traduceri direct din original. Făceam pregătire cu ele separat şi le puneam să-mi traducă aceleaşi texte şi una şi cealaltă. Era foarte interesant modul în care se făcea traducerea aceluiaşi text de către două persoane distincte. Nu puteai face o comparaţie intrinsecă dar ţinând seama de plaja de relativ şi de acumulări lingvistice puteai observa fascinaţia traducerii unor ideograme. -Ce faci cu mine? Îmi faci capul mare şi bagi din top să mă prosteşti? De fapt ce urmăreşti cu demersul ăsta? -Adevărul adevărat este că am mari emoţii şi încă nu-mi vine să cred ce mi se întâmplă. Noaptea a trecut cu greu. Dimineaţă m-am ferchezuit cât am putut, m-am bărbierrit atent, m-am pieptănat cu grijă şi am plecat. Şoseaua Nordului nr. 2 era imposibil să nu o găsesc mai ales că de atâtea ori am fost la ştrand la ştrandul Bordei sau la pescuit în oala dintre Herăstrău şi Floreasca. Am parcat temător undeva pe vis a vis şi am plecat pe jos încercând să-mi reglez respiraţia. Poliţistul român de la gheretă m-a întâmpinat cu aplomb întrebându-mă despre scopul prezenţei mele. -Am primit o invitaţie privitoare la o călătorie în China. Poliţistul a acţionat un interfon şi apoi, după ce a schimbat câteva cuvinte pe care nu le-am distins, cu un interlocutor, m-a invitat să intru pe o portiţă de fier forjat. Nici nu am apucat să ating clanţa şi în prag m-a intâmpinat un asiatic îmbrăcat corect, cu un costum negru croit la bandă, aşa cum purtau pe vremuri agenţii de traseu, ai lui Ceauşescu, pe Calea Victoriei. Mi-am amintit că spuneam despre ei că sunt îmbrăcaţi de la magazie. Părul drept şi negru lăsa câteva fire rigide să cadă oblic peste fruntea îngustă şi încruntată. Apoi, după ce şi-a unit palmele, plecând capul a rostit o urare debun venit. -Suntem onoraţi că aţi acceptat invitaţia noastră. Am bălmăjit ceva dar el m-a invitat prin uşile impozante ca apoi să mă conducă la Biroul Cultural. Pe uşa înaltă şi capitonată înscripţia Biroul Cultural era dublată dedesubt cu altă plăcuţă pe care bănuiesc că era scris acelaşi lucru, în chineză. O doamnă îmbrăcată elegant m-a întâmpinat ieşind din spatele unui birou impozant în faţa căruia se aliniau două fotoliii de o parte şi de alta a unei măsuţe sculptate, pe care se aflau câteva albume frumos legate. Pereţii plini de stampe dădeau un aer de eleganţă şi florile pictate în nuanţe de roz dădeau aerul unei dimineţi eterne şi a unei veselii discrete. Am sărutat mâna doamnei iar ea m-a condus să mă aşez pe unul dintre fotolii iar ea s-a aşezat pe fotoliul din faţa mea. Am fost surprins de faptul că nu se aşezase în spatele biroului dar am manifestat un sentiment de simpatie pentru cea care a evitat să creeze un cadru formal şi rigid. Am fost întrebat dacă servesc un ceai. M-am temut să nu calc vreun protocol şi, ca primă reacţie, a fost să emit uin refuz elegant dar... -Doamnă, există riscul ca amabilitatea dumneavoastră să fie tratată, din nepricepere sau necunoaştere, cu vreun gest care ar putea fi calificat drept insultă sau poate lipsit de delicateţe aşa că mă văd obligat să vă mulţumesc şi să refuz. -Dacă acesta este singurul motiv consider că spusele dumneavoastră sunt o acceptare. Nu aţi fi primul şi nici ultimul care ar călca nişte reguli de etichetă dar dacă această încălcare este din necunoaştere nu este nici o problemă. Am zâmbit la gândul că în începuturi ceaiul era considerat un medicament." Cu siguranţă că nu sunt foarte sănătos dacă mă angrenez în această aventură şi mai ales la anii mei!Poate că ceaiul, ca medicament, o să-mi aducă mintea la cap." În timp ce doamna făcea preparativele m-am simţit obligat să umplul golul din aer şi am spus câteva cuvinte despre ceai. -Se pare că dinastia Tang a deschis o mare uşă spre cultură. Dacă ruda săracă a cameliei nu ar fi fost adusă din munţii din sudul Asiei poate că Lu Yu nu ar fi avut prilejul să lase omenirii cele trei volume ale Cărţii Sacre a Ceaiului. -Pentru că se pare că nu sunteţi atât de străin de acest ceremonial, vă spun că vom bea un ceai verde, aşa cum se consuma în temple, în timpul dinastiei Song. Pe timpul cât am savurat aroma extraordinară doamna mi-a transmis din partea doamnei ambasador Huo Yuzhen invitaţia de a participa la o recepţia a doua zi. -Cine sunt eu să primesc o asemenea onoare? -Doamna ambasador mi-a spus că sunteţi unul dintre românii apreciaţi la cel mai înalt nivel de către unul dintre secretarii generali ai partidului. Uimirea de pe faţa mea nu putea fi mascată aşa că doamna a ridicat un colţ al voalului. -Sue Youan este tovarăşa secretar general care a adresat această rugăminte către noi, în cadrul schimburilor culturale. Cea mai slabă dintre cele pe care le-am învăţat să vorbească româneşte ajunsese într-o funcţie foarte înaltă. Mi-am amintit cum o pedepseam lovind-o cu linia peste palme atunci când dădea dovadă de delăsare. -Şi invitaţia în China? Invitaţia are ca origine acelaşi proiect. Am privit plicul filigranat care cuprindea invitaţia de la evenimentul de a doua zi. Am salutat şi m-am despărţit de plăcuta interlocutoare nu înainte ca aceasta, cu un aer foarte serios, protocolar chiar, să nu-mi dea un şir de informaţii, cu o voce egală, monotonă dar fermă. -Pe timpul cât veţi fi în China vă recomandăm să aveţi în permanenţă paşaportul la dumneavoastră deoarece poliţia locală efectuează controale stradale intense. Pedeapsa în cazul în care nu puteţi face dovada identităţii dumneavoastră poate ajunge până la închisoare. Aveţi grijă ca în spaţii aglomerate să aveţi actele de identitate sub permanentă observaţie...În cazul delictelor privind deţinerea, traficul sau consumul de droguri, în unele cazuri pedeapsa poate fi cea capitală... În Beijing nu se fumează în locurile publice!În cazul unor incidente care afectează siguranţa persoanei sau a bunurilor, se recomandă contactarea celui mai apropiat birou al poliţiei. În cazul pierderii paşaportului românesc, se recomandă sesizarea atât a biroului local de poliţie, cât şi a oficiului consular român cel mai apropiat care poate acorda asistenţa consulară în condiţiile prevăzute de lege. La intrarea în China trebuie declarate sumele mai mari de 6.000 dolari SUA sau echivalent în altă valută. Pentru ieşirea din China trebuie păstrată o copie a declaraţiei vamale. Pentru ieşirea din China cu o sumă cuprinsă între 6.000 şi 10.000 de dolari SUA sau echivalent în altă valută, trebuie obţinută o autorizaţie emisă de o bancă chineză. Am mulţumit încă o dată după ce am întrebat-o cui va trebui să las paşaportul pentru obţinerea vizei -Lăsaţi-l la mine. Am plecat parcă plutind de la ambasadă. Subofiţerul de la poartă m-a salutat de parcă ar fi ştiut că am fost militar. Am urcat la volanul loganului şi am forjat niţel motorul dorind să ajung mai repede acasă. Am dat un apel din capătul străzii ca Teodora să-mi deschidă poarta. -Ai fost, dragă? Te-ai întâlnit cu una dintre iubitele tale? -Te rog să fi serioasă . Am primit o invitaţie, pentru mâine seară, să participăm la un eveniment cultural , la ambasadă. -Eu nu merg! Ce să caut eu acolo? Nici nu am cu ce să mă îmbrac. -Mai ai hainele de la nunta fetei. Încă îţi vin bine, sunt elegante, aşa că nu poţi să spui că nu ai cu ce te îmbrăca. -Şi ce să fac eu acolo? Nu merg! Dacă vrei, du-te singur. -Atrunci te rog să-mi pregăteşti costumul negru. -Dacă îţi mai vine bine. Nu vezi că ai devenit obez? -Şi aşa îmi erau pantalonii cam largi, poate că acum vin bine. A venit seara şi după ce am urmărit câteva partide de tenis am adormit în terasă, cu ochelarii pe ochi şi cu telecomanda pe piept.Teodora mi-a închis televizorul, m-a trezit cu glas şoptit şi mi-a spus să merg în pat. -Hai, moşule, la culcare. Hai, că mâine te duci la recepţie. Neam de neamul tău de ţigani din Ţăndărei n-a visat că va fi invitat la o recepţie la ambasada Republicii Populare Chineze.
Posted on: Mon, 02 Sep 2013 15:48:44 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015