Oamenii de la Flacăra roșie Colectivul pe care l-am găsit la ziar, diferea mult de cel pe care îl lăsasem la Muzeu. Acolo, era omogenitate în ce privește pregătirea – toți erau cu studii universitare. La Flacăra roșie, era un mixtum compositum, alcătuit din trei categorii de oameni: „rămășițe” ale perioadei când ziarul era alimentat de către partid cu muncitori; a doua categorie, oameni cu facultate și, a treia categorie, absolvenți de Ștefan Gheorghiu, tineri luați de la strung, de la mașina de tricotat ori de la războiul de țesut și trimiși la școala de partid să se cizeleze (pe banii poporului - țin minte că Mircea Contraș „studia” pe același salariu pentru care munceam eu, după zece ani de la absolvirea facultății! Și era un salariu de peste 3000 de lei… Să tot studiezi, nu?). Așa că, nu m-a mirat că în locul dezbaterilor filosofice sau pe teme de artă, de la Muzeu (aveam două săptămâni să citim o carte, de obicei din colectia „Idei contemporane”, apoi făceam schimb de idei, dezbăteam), aici ne limitam doar la dezbaterea documentelor de partid. Revenind, PCR schimbase acum politica. Nu mai trimitea muncitori în redacție, decât via Ștefan Gheorghiu. Așa a apărut Ștefan Tabuia și după el o întreagă trupă: Florea Lucaci, Gabriela Groza, Mircea Contraș, Ioan Alecu, Cristina Alecu Dulaschi… Nu o să insist asupra perioadei când partidul umplea redacția cu muncitori, pe motiv că puterea clasei muncitoare trebuie să se manifeste și în presă… Dar vă spun o întâmplare povestită de Ștefan Mozer (Pitiu), de la Voros lobogo. Îi fusese trimis un muncitor în secția lui (se ocupa de cultură) … Omul n-a scris nimic un an de zile. Într-o duminică, erau o suită de manifestări și Pitiu nu făcea față singur. L-a rugat pe „colegul” să meargă pe Mal și doar să bifeze dacă vor cânta toate fanfarele cuprinse în program. „Tovarășe Mozer, eu nu lucrez duminica”! Sărmanul era istovit de nemuncă! Dar cei mai mulți s-au curățat, în scurt timp. S-a întâmplat să fie printre ei și câțiva mai silitori și pe aceia i-am prins și eu. Personajul cel mai pitoresc din redacție era Petre Toduța, cu o vechime de prin 1956. E drept, cu o întrerupere. Din cauza unei întâmplări care, azi, pare hazlie. Era secretar de redacție – pentru neinițiați, desena macheta fiecărei pagini, plasa materialele în pagină, le stabilea locul, după importanță. Și, pe la 14, după-amiază, se duce la redactorul-șef, Crăciun Bonta. „Crăciune (erau prieteni sau, mă rog, vechi cunoștințe), mă duc peste drum să iau ceva de mâncare”. Trec orele. Petre nu mai apare. Panică, trece altul să-i ducă munca la capăt. A doua zi, Toduța sună la redacție: „Crăciune, te sun de la mare! Nu aveam de gând, dar uite că s-a întâmplat!”. A rămas acolo luni de zile și a fost reprimit cu mari intervenții de la Partid. Cam de 1,70, cărunt, cu sprâncenele negre și două fete faine, la 50 și ceva, Petre Toduța juca de minune rolul îngerului. Era la „Probleme cetățenești”, cu Ioan Jivan și Gheorghe Nicolăiță. Dacă scria 3-4 articole pe lună, era mult. De câteva ori, a fost pus în discuția organizației de bază. Criticat, „spălat” cu ocări, atacat virulent de unii. Și el, ca un copil spășit, își făcea autocritica. Parcă-l aud, cu voce voit tremurândă: „Tovarăși, mi-e rușine. Aveți perfectă dreptate. Nu știu cum naiba s-a întâmplat de am scris atât de puțin… Repet, mi-e rușine… Promit să nu se mai repete”. Mai că-ți venea să-i ceri scuze că l-ai atenționat. Bineînțeles, nimic nu s-a schimbat, Petre Toduța a rămas un boem până la pensionare, urând munca și iubind viața. Dar, altfel, era om bun, nu supăra pe nimeni! La polul opus, Ștefan Tabuia era cel mai antipatic, în redacție. Când a absolvit Ștefan Gheorghiu, Crăciun Bonta nu l-a vrut în redacție. Primise unele referințe de la Ștefan Gheorghiu. Ăia spuneau că e mai bun de milițian, decât de ziarist. Așa că Bonta l-a recomandat la UTC, dar Tabuia a recurs la sprijinul Partidului și a fost impus redacției. Voia să pară principial, prin ce scria, dar era altceva. Mergea pe teren și teroriza agronomii, zootehniștii, primarii. După o teleconferința a lui Ceaușescu, în care dictatorul cerea să fie în câmp, la cules, toată suflarea comunei, în frunte cu șeful de post, Tabuia a dat fuga la Felnac unde a constatat, ce? Că șeful de post nu era la cules, cum trasase sarcină tovarășul secretar general. Și l-a făcut praf, pe bietul milițian. Numai că n-a trecut mult și necruțătorul, princippialul ziarist fu prins, de milițieni, la ieșirea din Micălaca, cu Dacia gemând sub greutatea unor saci cu ciment. Și nu avea boon! Nu putea justifica proveniența cimentului. Era să fie dat afară, însă Pavel Aron l-a iertat în final, iar Tabuia a slujit cu și mai mult elan și credință. Doi ani de zile, Ștefan Tabuia a fost secretarul organizației de bază,de la ziar. Devenise și mai încruntat, și mai „ferm”… Se comporta ca un tiran care avea împărăția la picioare. Țin minte o fază. Redactorul-șef (care tot timpul învârtea o legătură de chei pe degetul arătător – asta ca element pitoresc) intră în birou. Sigur, noi ne ridicam în picioare, că așa era politicos, câtă vreme și omul era în picioare. Tabuia, nu. Era, doar, secretar de partid (deși nimeni nu-l lua în seamă). Dimpotrivă, ținea degetele mari de la cele două mâini pe după bretele și vorbea cu redactorul-șef legănându-se pe picioarele din spate ale scaunului – dacă nu era peretele, la câțiva centimetri în spatele spetezei, siguri se dădea peste cap). Și vorbea așa cu redactorul-șef, de parcă ținea să-i amintească acestuia cine e acum adevăratul șef. Cu așa comportament, nu e de mirare că i-a fost luată „funcția”, după numai doi ani. Dar portretul cel mai exact și l-a făcut singur - după 22 decembrie a stat ascuns, la Olari, la un prieten, vreme de două săptăămâni, temându-se de dragostea și prețuirea celor pe care îi încondeiase.
Posted on: Sun, 10 Nov 2013 19:54:30 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015