Oamenii nu mai cred. Nu mai cred în gesturi mici, în surprize plăcute, în bucuria unui moment romantic, pregătit pe îndelete sau în cuvinte calde. Oamenii nu mai cred. Nu mai cred nici în prietenie, nici în iubire, nici în bunătatea altor oameni. Nu mai cred pentru că nu mai vor. Oamenii nu mai cred. Nu mai cred în vise, nu mai au speranțe și nici scopuri. Se târăsc prin viață de pe o zi pe alta, cu mintea întunecată de atâta amar. Oamenii nu mai cred. Nici măcar planuri nu-și mai fac, gândindu-se că există o mare probabilitate ca ele să nu se împlinească. Oamenii nu mai cred. Ei nu cred pentru că nu mai vor să creadă. Îl țin strâns pe “Imposibil” în brațe și refuză să treacă orice graniță impusă de acesta. Și-au atârnat lanțurile grele pe umeri și nu-și dau seama cât de istoviți sunt. Cât de mult îi macină acea durere surdă și câte frustrări acumulează. Nu știu ce se întâmplă. Nu știu ce s-a întâmplat cu oamenii de și-au creat aceste bariere atât în gândire cât și în relațiile cu ceilalți. Nu știu de ce nu își impun să le depășească într-un fel, orice fel. Pentru că devine dificil; atât pentru ei cât și pentru cei din jurul lor. Nici pentru mine lucrurile nu au mers întotdeauna bine. Au fost zile care au început cât se poate de prost, au continuat tot așa și s-au încheiat și mai rău. Au fost și momente în care îmi iroseam zilele vegetând ca o legumă în pat, fără nici un scop – respiram, dar nu trăiam. Au fost și acele clipe cumplite în care îmi venea să-mi scot inima din piept numai ca să nu mai simt hăul acela imens și zile în care ochii erau atât de umflați de plâns că abia îi puteam ține deschiși. Au fost și vise spulberate în fracțiuni de secundă și iubiri sfărâmate fără milă, au fost și prietenii pierdute și lovituri sub centură. Au fost. Și m-au durut. Toate m-au durut. Și uneori nu vedeam luminița de la capătul tunelului întunecat și mă simțeam ca un om orb care se lovește de toate obstacolele din cale. Cu toate astea, am tot sperat, am tot visat, am tot iubit. Mi-am făcut alți prieteni, m-am bucurat de zilele frumoase și mi-am făcut în continuare planuri. Cât timp credeți că avem la dispoziție? Câte șanse credeți că ni se oferă? Câte uși credeți că rămân deschise? Știți ce cred eu? Eu cred că e timpul să ne dezbrăcăm de lașitate. E timpul să ne deschidem larg inimile și mințile. Eu cred că e timpul să visăm, să ne facem planuri, să fim romantici, să facem surprize și să (ne) iubim. O fi greu uneori, dar imposibil cu siguranță nu e. Nimeni nu a spus vreodată că a fost sau că va fi ușor… e chiar al naibii de greu!
Posted on: Tue, 18 Jun 2013 18:51:37 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015