Orgoliu... “Orgoliul e o virtute atata timp cat nu te impiedica sa evoluezi, dupa care devine cel mai mare defect pe care ai putea sa il ai”. Cu vreo 7 ani in urma, un bun prieten se straduia sa imi explice ca e gresit sa iei decizii cu orgoliul urland in suflet si in creier. A trecut destul timp de atunci, si nici acum nu stiu sa spun daca am invatat lectia asta pana la capat. Stiu doar ca, din orgoliu, am decis adesea sa inchei relatii in care aveam senzatia ca persoana din fata mea nu apreciaza ceea ce eu as fi oferit oricum pentru simplul motiv ca asa inteleg eu sa fac lucrurile. Inca ma gandesc daca atunci am decis corect, daca as fi putut sa fac altfel lucrurile. Si tot mie, orgolioas fiind, imi venea foarte greu sa accept ca as putea gresi, ca m-as putea insela. Sa imi cer iertare pentru ceva era dincolo de puterea mea de intelegere. Finalmente, lumea gravita in jurul meu. Poate ca varsta si experienta de viata sa fie de vina. Am invatat intre timp ca nu s-a inventat un adevar suprem pe care il detin eu. E doar perceptie, e “asta e ceea ce eu vad si se poate ca unghiul din care ma uit sa nu fie cel bun”. Si am invatat ca esential e drumul, nu convingerea ca ai atins deja destinatia finala. Iubesc sa descopar lucruri noi, imi place sa pun informatie peste informatie si sa fac conexiuni… Doar ca uneori, inca adesea, ma grabesc sa trag concluzii fara sa vad imaginea de ansamblu. Si, din acelasi orgoliu, merg mai departe, punand in pericol tot ce am construit cu mare migala si rabdare. Dar… de ce sa ma opresc, oare chiar nu se vede ca fac efortul de a construi? Nu e destul. Domul din Milano a ajuns la forma lui finala in 400 de ani. Nu mai traiesc cu impresia ca ceea ce eu cred e adevar universal, si tot mi-e foarte greu sa spun “iarta-ma, chiar imi pare rau ca am gresit”. Dar o fac. Daca omul ala sau relatia aia conteaza destul pentru mine, o voi face. Pentru ca sunt definit mai mult de ceea ce ma imbogateste la cel de langa mine decat de iluzia ca am dreptate. Nu vreau sa am dreptate. Vreau sa pot fi eu, cu greselile mele si cu adevarurile mele, sa pot sa imi pun sufletul in palmele omului de langa mine si sa il las sa faca ce vrea el mai departe. Cu accent pe VREA. Liberul arbitru e cea mai frumoasa creatie a lui Dumnezeu, pentru ca imi da mie sansa de a alege ce iti arat si ce sunt in raport cu tine, iar tie – pe aceea de a decide daca vezi in mine macar o bucata din ceea ce iti aduce liniste si zambet. Orgolios, voi crede ca sunt ceea ce tu vrei. Si tot orgolios, o sa plec (mental) de langa tine cand o sa ma ranesti. Chiar daca stiu, inconstient, ca nu asta vrei, ci ca asa esti tu. Si ca, undeva, in adancurile tale de suflet, am un loc special. Macar din cand in cand, as putea veni in vizita, sa ma scald in lumina din locul acela si in caldura rezervata mie?
Posted on: Thu, 15 Aug 2013 05:00:50 +0000