Ospeţele iubirii Mareea neagră Vine mareea neagră a disperării. Stau în faţa ei cu obrazul uscat, cu mâinile atârnând, cu gura închisă. Voi fugi în oraş să-mi întreb prietenii (am câţiva) ce-i de făcut, dacă se poate bea ceva, dacă există ceva bani pentru oameni ca noi. Doamne, cerul e acoperit de nori, e un ianuarie ceţos şi călduţ, sufletul se poticneşte la fiecare pas, ca un iepure fugind prin zăpadă. Vom întreba poate de Dumnezeu, dacă este într-adevăr acolo, pe sus, cei bisericoşi ar pune mâna în foc, pe-aici însă, prin oraş, nu se vede. Şi mi se face dor de iubita mea semănând cu Cassandra, teatrală ca ea, încordată mereu, claustrată, fumegătoare. Îi voi da iubitei un telefon. Vocea ei spartă mă va pune pe goană şi totuşi îi voi da o-ntâlnire, ne vom întâlni seara la luminile becurilor, ne vom săruta înlăturându-ne sfiala (cine ştie ce-o fi în capul ei). O, scene tandre, idei despre dragoste, daţi-mi fiorul nemărginirii, câteva stele de-ar fi pe cer, să-mi vorbească despre mecanica aştrilor. Şi iarăşi mă voi întoarce acasă, pătruns de miresmele ei, cu fruntea dogită, voi rumega gânduri albastre, voi tăcea, îmi voi imagina ştergerea de pe faţa pământului. 1974
Posted on: Sat, 28 Sep 2013 05:07:05 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015