"Patru aspecte ale unui suflet de poet" de Iulia Ciornii Odată ce am închis cartea de versuri Botezat cu lumină de Iurie Palanciuc m-a cuprins teama… teama că nu voi reuşi să pun cap la cap cuvintele astfel încât să exprim spectrul de senzaţii ce m-au încercat pe parcursul lecturii. Creaţia tânărului poet cuprinsă între paginile acestui volum am văzut-o categorisită sub câteva aspecte, acest lucru fiindu-mi sugerat de poezia “Roua” la care voi apela pe parcurs pentru a ilustra cele enunţate mai sus. Fiecare strofă corespunde unui aspect: “Roua stelelor/pe obrajii cerului/miroase a nemărginire/sfântă”, ceea ce indică spre versurile copleşite de binecuvânarea eminesciană, care tratează problema genialităţii, actul creaţiei, consumarea ce survine în urma acestuia. Un exemplu sugestiv în acest sens este poezia “Olarul”, eul căruia “n-a reuşit să vadă până la capăt/din ce lut e creată lumea…” Creatorul “adulmecă plăcerea creaţiei”, se dăruie procesului în sine, se lasă consumat de acesta ca în final să se declare înfrânt deoarece nu a reuşit să pătrundă în esenţa acestei lumi, acestei existenţe, lăsând definitivarea căutării pe seama unui alt creator care, probabil, va reuşi să descopere o nouă faţetă a lumii, să adauge încă o piesă la mozaicul Universului. “Se pare ca meşterul ciopleşte mai mult visând,/mai mult zgârâia/parcă vrând să îmbibe în bârna aceasta un suflet” — aceasta este o frântură din “Meşterul”, poezie în care Iurie Palanciuc surprinde un alt aspect al creaţiei, cel al jertfirii de sine. În “Olarul” creatorul este şi cercetător, şi căutător al esenţelor existenţiale, pe când în “Meşterul” este evidentă jertfa, transmutarea suflului în produsul mâinilor. Urmând firul logic al expunerii, trebuie adusă în discuţie poezia “Brâncuşi” — în opinia mea o adevarată capodoperă: “Şi-a ridicat Coloana fără sfirşit/ca fiecare cocor rătăcit/în căutarea Moldovei/să ciugulească lutul de pe mâinile lui.” Anume acest moment ni se pare exponenţial căci în fiecare cocor rătăcit vieţuieşte un basarabean rătăcit prin lume şi vitregit de soartă, iar Coloana Infinutului constituie chemarea spre casă. Oamenii obişnuiesc să ridice înălţimi spre care să privească din orice colţ al lumii şi să-şi ogoiască astfel dorul de vatră. Exemple de acest gen sunt Turnul Eifel, Ternul din Pisa, Farul din Alexandria. Poporul nostru, pe lângă monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ce adună în jurul său zi de zi şi an de an o mare de oameni, are în patrimoniul naţional Coloana Infinitului. Printre comorile neamului nostru se numără eroii naţiunii Vieru şi Doina şi Ion Aldea-Teodorovici numiţi de Iurie Palanciuc “Două Aripi Nesmulse Sufletului Românesc/Două Izvoare-a Două Inimi Gemene” (Două vieţi şi-o dragoste). Nu putem vorbi de limbă, nu putem vorbi de identitate dacă nu vorbim de Dânşii — veşnic vii şi veşnic fericiţi. Eminescu, Vieru, Dorul sunt crezul acestui popor, iar Iurie Palanciuc ştie să-l cânte în mod sublim! Cât despre el îsuşi, autorul declară: “Nu-i greu a trăi/e greu a-nţelege că sunt muritor/Nu-i greu a trăi…” Firea sa sensibilă, desprinsă de această lume, dar nicidecum înstrăinată de ea, nu-şi acceptă statutul de muritor, cum nu-l acceptă orice creator ce-şi ştie musiunea neîmplinită. Şi-apoi “Singurătatea e a doua latură a lumii/Suntem veşnici prin propria tăcere/şi numai tăcând nemurim…”, îşi continuă poetul firul gândurilor în “Tăcere”. Ne dăm bine seama că e vorba despre singurătatea şi tăcerea la care este supus geniul în schimbul harului ce I l-a dăruit Cel de Sus. Soarta spiritului genial e pecetluită, pentru el nu mai există plăcere şi alinare pe lume afară de însăşi plăcerea de a contempla chiar acesată lume. Lecturând în continuare poezia ,,Roua” depistăm în a doua strofă un alt aspect al creaţiei lui Iurie Palanciuc, anume cel dedicat dragostei: “Roua dragostei/din ochii iubitei/miroase a trandafiri/înfloriţi.” Şi nu se cîntă neapărat dragostea faţă de femeie, ci şi cea faţă de părinţi, Soare, toamnă, clipă şi izvor. Această dragoste se vrea intactă, de aceea eul liric are o rugăminte la Cer: “Nu săpa cerule/prea adânc în inima mea/c-ai să dai de ulciorul/c-ai să dai de ulciorul/în care-i ascunsă iubirea” (Nu săpa Cerule!). Cerul, cred, e o primă iubire a poetului. Cea de-a doua este toamna pe care o roagă nostalgic: “Mai ascultă-mi, toamnă, doina/Mai reţine, viaţă, zborul!” (Dispoziţie). Palmaresul iubirilor poetului continuă cu femeia. Eul liric dialoghează deseori cu iubita – una ideală, plăsmuită de jocul închipuirii, care îi spune exact ceea ce spiritul său doreste să audă şi să perceapă. Iurie Palanciuc crează o iubită care să-l facă fericit până şi pe un geniu: “Dacă-ai fi, iubite, cer/mi-aş legăna privirea-n el.”// “Dacă-ai fi, iubito, gând/mi-aş căuta un ram plăpând.” (Dacă-ai fi…) Numai acestei iubite eul liric poate să-i declare: “Eşti chip de vioară, iubito…”, numai în ea îşi pune speranţa şi îşi vede perpetuarea existenţei: “Lacrimile tale/pline de mireasmă/prefac pustiul inimii mele/în val de mare albastră.” Şi toate aceste asigurări şi declaraţii culminează cu descoperirea: “Aripi de înger îţi lipsesc, iubito…” Iar în “Legământul dragostei” este observabilă o fineţe rară a versului cu nuanţă folclorică, venit de acasă, ce exprimă în totalitate crezul iubirii. Tot poezia “Roua” ne dezvăluie că Iurie Palanciuc a lucrat la încă un aspect al creaţiei sale, cel religios: “Roua dorului – / necuprinsul văzduhului/în care îngerii aripile/şi-au ascuns.” Practicând un astfel de tip de poezie, Iurie Palanciuc spune lucrurilor pe nume, nefiindu-i frică de declaraţii tari. Astfel ne spune prompt că: “Trăim sub cerul unei biserici…” (Trăim…) şi altfel nu poate fi. De necontestat e şi adevărul enunţat în poezia “Ţi-am văzut, Doamne, pe chip …”: “Cu nume Sfinte de Basarabeni eram botezaţi/cu Lacrimi de pe Crucea Răstignirii tale”// “Lăcrimai,Doamne, acolo sus în ceruri/lăcrimai/ că ne-ai lăsat Duhul Nemuritor de Român”. Dulcea influenţă Viereană e cât se poate de evidentă, vibrează în fiece vers al poetului. Cu sau fără sclipire de geniu, omul mai înainte de toate trebuie să fie într-o conexiune strânsă cu Dumnezeu – o forţă ce nu poate fi nicidecum ignorată, astfel şi tânărul nostru poet reuseşte să se apropie treptat de Puterea Divină: “O, Doamne, tot rătăcind în căutarea de sine/nici n-am observat că merg pe cărarea/care duce spre tine…”. Toate poeziile sale sunt sublime, dar unele sunt pur şi simplu frapante, te dezarmează total. Consider “Filă Biblică” făcând parte din categoria sus numită, copleşind anume prin bogăţia esenţei şi limpezimea exprimării poetice: “… din colbul drumurilor s-a făcut potirul din care ai băut la Cina cea de taină… ”; “din toate grăunţele de pe stânci nisipoase s-a copt pâinea vieţii din care ai frânt împărţind tuturora”; “cu sânge făcând legământul de veacuri:/ – Iertate păcatele vouă vă sunt!” Al patrulea şi ultimul aspect al poeziei sale e cel al vetrei: “Roua cântecului – /doina cuvântului – /steaua mioriticului/plâns.” Aici mai mult decât oriunde se simte influenţa viereană căci Iurie Palanciuc se consideră pe drept cuvânt mai degrabă discipol al lui Vieru decât învăţăcel – termen ce pare aruncat cam de sus şi cam a ocară. Poetul îşi îndreaptă, de data aceasta, ruga spre Pamânt: “Pământule, alină talpa care te calcă!”, ştiind că aceasta e a măicuţei, şi tălpile ei nu fac decât să tămăduiască suprafaţa multchinuită a pamântului. În “Autograf” autorul îşi face binecunoscută atitudinea sa faţă de sfinţenia Vetrei: “Mă închin acestui pământ şi mi-l fac altar.” Nu îi este străină nici noţiunea jertfei de sine în numele ei, a Vetrei: “Îmi storc lacrima de apă/şi-o sărut ca pe o doină/rămasă-n seminţele de iarbă” (Uscat mi-e sufletul…) La Iurie Palanciuc Pământul se egalează cu Părinţii, sunt două dimensiuni inseparabile, de aceea trece cu uşurinţă de la una la cealaltă. În “Amintire din copilărie”, spre exemplu, portretul părinţilor şi al casei părinteşti e atât de viu încât îţi stăruie în minte şi după ce treci la altă poezie, în special efectul şi-au făcut sintagmele “fumegă a dor cuptorul” şi “se căzneşte blând tătuţa/cu un muc de nerăbdare”. Imaginea tatălui îşi trasează firul până în poezia “Stau cu tata la sfat…”: “Stau cu tata la sfat/Fără a scoate un cuvânt/Totul se-ndeamnă tăcut. ”// “Stau cu tata la sfat/Stau şi-l ascult/Cum tace şi el întristat”, iar pentru măicuţa are următorul mesaj: “Lacrima-ţi ca o clopotniţă pe deal,/iartă-mă c-am fost al ei eu clopotar.” Pe lângă cele patru aspecte poezia lui Iurie Palanciuc e plină de minuni, totul e posibil şi totul e miracol, chiar şi când spune “Stea cu stea adunăm/strunele unei viori” (S-a rupt din ceruri o stea). Afirmând “şi-ntunericul are lumină, numai că-i neagră” lasă impresia că ar împărţi fiecăruia din lumina universală, nu s-ar încumeta să lase nici măcar un singur lucru pe pământ, privat de acest botez. În “Adevăruri sublime” se întâmplă o altă minunăţie – ciocârlia, florile, izvoarele, viile îşi îndeplinesc menirea “înainte de a se descuraja”, ne este astfel sugerată o perenitate nu numai a naturii, o continuitate sau un ciclu al vieţii, ci şi o moştenire a valorilor. În veacul acesta mai sunt poeţi care adoră ciocârlia, florile, izvoarele, viile! Oare nu este o minunată, adevărată bijuterie, o mică legendă în versuri, neobişnuit de scurtă, dar neobişnuit de amplă?: “În biserica unde se naşte lumina/în fiecare seară se întorc la braţ/Soarele şi Ciocârlia/obosiţi şi umezi de sudoarea sfîntă/a muncii…” Cu o tentă de doină, ba chiar de descântec e poezia “Folclor”: “Iată-mi văd destinul, zău,/răstignit pe lăcrămioare.”, iar “Curcubeul” îţi provoacă o senzaţie de drăgălăşenie prin uzanţa diminutivelor “ploiţa”, “rochiţa”, “albinuţa”, “fuguţa”. Până şi frica este desecată şi studiată, pusă în balanţă cu alte stări de spirit ale eului liric: “Frica trăieşte în fiecare din noi/ea nu este o născocire/ea este o treaptă a existenţei/nimeni nu se poate lauda ca/ a parcurs-o cu desăvârşire.” (Despre frică – meditaţii teoretizate). Dorul, lacrimile, dragostea şi visul sunt patru noţiuni esenţiale cărora autorul încearcă să le sculpteze forma poetică şi îi reuşeşte de minune! În final, îmi permit să vorbesc la vocativ: Stimaţi critici literari! Nu luaţi poetului, în special celui tânăr, unicul tărâm în care poate să se simtă liber. Nu contează deloc dacă e “tăciunea” sau “tăciunele” (referire la articolul lui Ion Ciocanu “Asemeni firului de iarbă…”, publicat în Literatura şi Arta, nr 38), principalul e ca tânăra generaţie să fie atrasă spre o literatură de valoare. Suntem de acord că există anumite exigenţe gramaticale, sau “de cizelare a imaginii”, după exprimarea lui Ion Ciocanu, dar să nu uităm că anume literatura ne permite să fim nonconformişti. De unde să ştim că imaginea nu e bine cizelată? De nicăieri! Literatura nu e o ştiinţă exactă care să se supună unor reguli riguroase. Poate cineva să demonstreze de ce nu sună perfect “apele vii”? Nu, deoarece aceasta vede eul liric cu ochiul său sau aude cu urechea sa. Înţelegem că exigenţele ar trebui impuse în cazul unor adevărate gogomănii, dar în cazul lui Iurie Palanciuc nu ne rămâne decît să savurăm lectura şi să salutăm noul nume apărut în poezie. “Consumatorilor” de frumos nu le pasă ce sună sau nu sună atâta timp cât creaţia le produce exaltare. Aceasta nu se referă doar la literatură. Şi-apoi cine să încurajeze noii poeţi, mai ales pe cei care vădesc că au stofă, dacă nu criticii literari. Să nu exagerăm şi să nu ne legăm de cuvinte! Ceea ce pentru Ion Ciocanu nu sună corect şi frumos, pentru oricare alt critic literar poate suna destul de bine, e doar o divergenţă de “gust”.
Posted on: Tue, 13 Aug 2013 10:35:42 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015