Postfaţa de la volumul "Reflecţii, 2012 este scrisă de poetul Liviu Apetroaie, membru în USR. Felul în care existăm…şi timpul O călătorie! Asta ne propune Vasilica Ilie odată cu acest volum… Dar ce înseamnă de fapt o călătorie, mai ales una lirică? Înseamnă, în primul rând, derelicţiunea, abandonul, fuga, şi, mai apoi, întoarcerea în lumea ostilă, neîndurătoare, tot aşa cum Ghilgameş se întoarce acasă, fără să se lase îngrozită de destinul care o sperie, de drumul existenţial dramatic al omului. Pe drumul acesta, timpul are consistenţă, nimic nu se întâmplă, totul are rost. Mi-ar plăcea să beau o cafea cu Vasilica Ilie, mi-ar plăcea o cină cu Vasilica Ilie, dar să fie aşa cum se întâmplă în poeziile sale. Pentru că timpul de acolo are sens… Poţi spune, la o primă abordare, că poeta se aruncă în cotidian; că, viaţa nu e continuă, ci se compune treptat, cuantificat, din momente disipate, că un timp existenţial nu e… Şi totuşi, câtă continuitate… „Visez că mă scald într-o clepsidră,/ mă scurg ca nisipul gâtuit de timp,/ mă eliberez în pielea unei cenuşărese/ aşteptată de o trăsură ţesută de iluzii”, spune poeta, asumându-şi mărginirea, visându-şi nemărginirea. Până la urmă, orice clepsidră se întoarce… Tot ce e omenesc, e în paginile acestei cărţi. Omenescul de care ne ascundem, şi de care ne este atât de dor, omenescul de care fugim, şi pe care îl căutăm exact atunci când nu mai avem lumină să-l vedem. Dar, în planul secund, în „jocul secund” al poeziei, Vasilica Ilie rămâne o însingurată. Asta pentru că vrea să iubească lumea aceasta deodată. Oare de ce ne plimbăm prin anotimpuri, oare de ce, iarna ca şi vara, primăvara ca şi toamna, sunt proiecţii ale iubirii? Oare de ce peisaje pline de pictural ne invită la un sentiment… Drumul pe care suntem chemaţi, odată ce deschidem paginile acestei cărţi, e un drum al răbdării, al aşteptării, dar şi al unui orizont care, după noaptea trăită în suferinţă, îşi cere răsăritul. Înaintea neantului, acela care ne construieşte parcursul, cel de mai târziu, desigur, nu avem decât un sentiment: iubirea. Cel care o prinde, măcar de ultimul deget, o trăieşte… Cel care nu o prinde, o doreşte… Aceasta am învăţat din poema Vasilicăi Ilie, şi aceasta să rămâie pentru sufletul iubitoriu de poemă. Într-un final de carte (obiect rar, în vremea noastră şi finalul, dar şi cartea) Vasilica Ilie ne pro-pune felul în care trebuie să ne punem întrebări. Aparent narativă, până la explicativ, cartea aceasta pune întrebări. Cartea aceasta are un timp, dar are şi un răspuns. Are ceea ce trebuie să consacre titlul… Speranţă! Dar ştiţi câtă suferinţă este în lumea nevăzută a acestei speranţe? Duceţi până la capăt lectura acestui volum, şi veţi afla. Îi apreciez inspiraţia, bucuria aceea omenească, cu care îşi traversează tristeţile, apăsarea, tăietura, şi, înainte de toate, sinceritatea. Îi respect suferinţa, cea care provoacă deschiderea. De ce are nevoie Vasilica Ilie de poezie, într-o lume în care numai poezia, deşi multă, lipseşte. Ea crede că poezia va învinge. Basileul, întru numele ei, Vasilica, e vehiculul care transportă, către noi, ceilalţi, atât talentul, cât şi viziunea… Deschid această carte cu distanţă, cu un pic de frică, o deschid, undeva, sub lumina lunii. O închid la răsărit de soare…O să o mai deschid, da, o să o mai deschid… Am să deschid această carte pentru că e vorba de iubire. Vom spune, atunci ca şi acum, că suntem în lumea neatinsă, doar de suflet, a poeziei. Vom spune că suntem fericiţi de contemporaneitatea Vasilicăi Ilie. Vom spune că lumea, deşi tristă, e mai frumoasă aşa… „O, suflet al meu, să-ţi rămâie poezia!” Liviu Apetroaie
Posted on: Mon, 30 Sep 2013 19:29:32 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015