Poveştile păpuşilor de caş din Voineşti, Covasna Constantin Secară La ce s-o fi gândit, oare, oierul voineştean atunci când, lucrând cu barda şi cuţitul în inima lemnului de paltin, a zămislit „păpuşarul” – tiparul „păpuşii” de caş? Desigur, gândul îi era departe, la iubita lui din vatra satului, pe care o vedea, cu ochii minţii şi în lăuntrul cugetului său, aşa cum şi era ea de fapt: inocentă, frumoasă, zveltă şi mlădioasă, cu părul negru, mătăsos, cu nasul în vânt şi bărbia hotărâtă, cu gura şi buzele ferme, cu sprâncene arcuite, cu ochi negri strălucitori şi cu sclipiri misterioase în privirea-i dârză. Poveştile tiparelor de caş nu sunt doar ale Voineştiului. Ele se regăsesc pe întreaga curbură a Carpaţilor Răsăriteni, acolo unde păstorii români au legat timp de veacuri „ţările” româneşti, vremelnic despărţite de voinţa şi pofta de stăpânire a celor care s-au impus spre a poseda acest pământ. Minunăţia reprezentărilor simbolic-antropomorfe pe care le poartă întru sine păpuşile de caş din Voineştii Covasnei este, însă, unică în tradiţia pastorală românească din sud-estul Transilvaniei. Aceste înfăţişări cioplite întruchipează calităţile sufleteşti pe care voineştenii le ascund în cele mai tainice străfunduri ale sufletelor lor – sensibilitatea, puritatea şi frumuseţea sufletească –, virtuţi bine ascunse, pe care nu le-ai bănui, nici de la o primă întâlnire, nici din următoarele. Căci voineştenii sunt oameni mândri şi rezervaţi, ai putea spune chiar închişi întru sinele lor; ei ți se descoperă ţie, străin venit ca oaspete în aşezarea lor, doar după o îndelungată cunoaştere, după numeroase observaţii şi tatonări, doar dacă ai făcut dovada sincerităţii, onestităţii şi gândurilor tale bune şi doar atunci când ei s-au convins că le meriţi încrederea. Dar, în spatele firii lor, aparent aspre şi hotărâte, se ascund calităţi umane nebănuite: puritate, candoare, bun-simţ. Dar oare ce reprezintă o păpuşă de caş? Dincolo de simbol şi ornamentaţie ea relevă un întreg univers noţional, mental şi emoţional, o esenţializare a purităţii şi castităţii nupţiale, o declaraţie şi o făgăduinţă de iubire, un crez. Păpuşa simbolizează făptura fiinţei iubite: capul, trupul, braţele şi picioarele. Păpuşa esenţializează elementele costumului popular: ia, fota şi opincile. Tot ea poate să includă şi părţile feminine intime: pieptul şi pântecele, ca simboluri ale feminităţii şi maternităţii (foto 1). Ornamentica se circumscrie elementelor vieţii păstoreşti: râul, creanga de brad, soarele şi luna, cerul cu stelele, florile din grădina iubitei (foto 2). Uneori, „braţele” sunt arcuite frumos pe lângă „trup” iar în mijlocul „pieptului„ este gravată o inimă, având, în opinia mea, o dublă semnificaţie: centru energetic şi spiritual al fiinţei omeneşti şi, totodată, simbol al iubirii. Alteori, acelaşi centru este reprezentat prin semnul crucii, ca atribut şi mărturisire a credinţei creştine şi a puterii luate de la Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul. Întodeauna, însă, „capul” păpuşii de caş va purta însemnul Sfintei şi de Viaţă purtătoare Cruci, întru nădejdea vieţii celei veşnice, în Hristos şi Biserică. (Eseu publicat în „Condeiul ardelean”, nr. 243, 23 august-5 septembrie 2013, p. 10)
Posted on: Thu, 22 Aug 2013 16:32:23 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015