Prefața lui Liviu Antonesei la cartea care trebuie să-mi apară în septembrie la editura Vinea Cuvînt însoţitor la nişte „rugăciuni neruşinate” Alexandru Petria a ieşit la lumina tiparului, după 1990, cu două volume de poezie excelent primite de critica literară cea mai calificată, de la Alex Ştefănescu la Al Cistelecan, cel mai important critic al poeziei nu doar al generaţiei mele, ci în general al criticii de azi. Nu i-am întîlnit poezia atunci – poate din vina sistemului de difuzare, care începuse deja să dea rateuri importante, poate din pricina nenumăratelor ocupaţii în care mă trezisem implicat imediat post-revoluţionar: presa, inclusiv editarea de reviste, activitatea civică, apoi, deşi în ciuda intenţiilor mele, şi cea politică. Nu mai eram atent la propria mea literatură, care îşi luase cumva vacanţă, aşa că nu mă mir că am scăpat multe din apariţiile importante ale primilor ani post-decembrişti. De altfel, autorul însuşi a tăcut după aceea, bănuiesc că din motive similare. El îmi spunea la un moment dat pentru că, într-un fel, l-a speriat sucesul primelor cărţi. Nu spun că nu-l cred, dar socotesc că o parte din vină aparţine şi nenumăratelor ocupaţii „democratice” în care s-a trezit el însuşi implicat. Nu ne-am cunoscut atunci, ci acum cîţiva ani cînd editura Herg Benet mi-a trimis spre lectură şi eventuală recomandare Denia neagră, o excepţională carte de povestiri, toate frumoase şi toate ciudate, ale căror acţiuni se petreceau într-o lume creată de autor. Care era, desigur, neagră, dar în care absurdul, tenebrosul şi izbucnirile luminoase îşi împărţeau în deplină frăţietate teritoriul. Deasupra căruia răsărea uneori, discret, însă cu anume stăruinţă, duhul lui Nenea Iancu. Mi-au plăcut atît de mult povestirile cu pricina încît nu doar le-am recomandat călduros pe coperta a patra a volumului, dar am dat o fugă şi la Bookfest, pentru a face acelaşi lucru la lansarea de care a avut parte. Abia apoi, am aflat – şi am citit! – că autorul publicase cu puţină vreme înainte Zilele mele cu Renata, mică bijuterie aparţinînd literaturii erotice. Între primele volume de poezii şi acest roman de buzunar, trecuseră aproape douăzeci de ani, iar Alexandru Petria a ales să se întoarcă – să spun – cumva ca un muschetar. A sosit bine, şi-a dovedit calităţile penei de prozator, apoi la revenit, precum criminalul la locul faptei, la poezie… Reîntoarcerea la poezie s-a petrecut cumva neconveţional – de la începutul anului trecut, a postat ritmic pe pagina sa de Face Book cîte o poezie la cîteva zile distanţă una de alta, uneori zilnic, poezii pe care le-am citit şi eu pe măsura apariţiei lor în cyberspaţiu. Ceea ce m-a tulburat în primul rînd la această creaţie lirică, în mod esenţial „de dragoste”, a fost forţa imaginilor şi maniera lor surprinzătoare de asociere. Pentru mine, aşa cum proza înseamnă mai ales poveste, poezia este în primul rînd imagine. Nu e o asociere la întîmplare, pentru că Petria nu este un suprarealist, ci după nişte criterii misterioase, iar una din cele mai palpitante dimensiuni ale lecturii este să încerci să găseşti raţiunea – care poate fi şi i-raţiune! – care stă îndărătul acestor asocieri. Cînd a terminat de publicat pe FB noile poeme, Alexandru Petria le-a reunit în volumul Călăul harnic, publicat spre sfîrşitul anului la Herg Benet, editura care i-a însoţit prieteneşte reîntoarcerea la literatură. Simpaticul meu prieten – mai întîi din cyberpaţiu, apoi şi „faţă în faţă” – s-a întors strălucit la poezie, pe care de data aceasta pare să nu mai dorească s-o lase de izbelişte. Cel puţin aşa sper! Volumul de faţă a fost, de asemenea, publicat mai întîi „filă cu filă” în cyberpaţiu şi l-am citit mai întîi tot aşa. Acum, îl am în faţă integral, ca manuscris electronic şi trăiesc aceeaşi senzaţie de la lectura cărţii precedente – oricît de strălucitoare ar fi poemele citite separat, efectul de întreg este copleşitor. De bună seamă că poetul nu şi-a schimbat formula – nici un poet serios nu-şi schimbă formula cea norocoasă odată ce a dat peste ea! –, dar aş spune că, pe de o parte, a rafinat-o, pe de alta, în acelaşi timp, ceea ce nu este uşor!, a radicalizat-o. Unii se întreabă dacă nişte rugăciuni pot fi neruşinate şi îi asigur că, de la Cîntarea cîntărilor încoace, trecînd prin toată literatura misticilor religioşi sau ai erosului, uneori fiind aceiaşi, se poate. Important este să nu ne lăsăm pe mîna sfinţilor şi bieţilor ierarhi atunci cînd ne caută poezie! Rugăciuni neruşinate& alte chestii ne dovedesc acest lucru cu asupra de măsură. Ca autor al unor Psalmi destul de „păgîni” simt faţă de poezia de acum a lui Alexandru Petria nu doar plăcerea lecturii, ci şi un semn de confraterinatate. Bine ai revenit, poete şi drum neîntrerupt, de această dată, în poezie…. Liviu Antonesei 29 Iulie 2013, în Iaşi
Posted on: Tue, 27 Aug 2013 07:23:39 +0000