Preotului basarabean Nicolae Stoian Se împlinesc 64 de ani de când preotul basarabean Nicolae Stoian a fost împuşcat de soldaţii roşii, în satul Speriaţi, astăzi în raionul Hânceşti - Basarabia. Nicolae Stoian, care a fost asasinat în ziua de 25 august 1944 pentru că era preot ortodox, a fost unul din zecile de mii de creştini care au fost victime în primul rând ale unei ideologii totalitare, şi apoi vicisitudinilor războiului. Iată pe scurt viaţa preotului căzut jertfă în ziua de 25 august 1944. Urmare a întoarcerii frontului în 1943, la începutul lunii aprilie 1944, autorităţile române au hotărât evacuarea din Basarabia a funcţionarilor de stat şi a familiilor, din calea ofensivei armatei roşii, care trecuse Nistrul. Preotul Nicolae Stoian s-a refugiat împreună cu soţia şi cei 3 copii în Banat. Dar frontul se stabilizase, într-un fel, iar la începutul lunii mai 1944, Nicolae Stoian, preot paroh în comuna Teleşeu, judeţul Orhei, a primit "ordin de mobilizare", adică ordin de a se întoarce la biserica lui, la credincioşii lui. Spre nord, frontul se oprise provizoriu pe râul Răut, oraşul Orhei, fiind ocupat de ruşi. Satul-comună Teleşeu se găsea la nici 10 km în linie dreaptă de oraşul Orhei. La 20 august, armata roşie a reînceput ofensiva, iar trupele române au început retragerea. Preotul Nicolae Stoian, împreună cu câţiva învăţători, s-a alăturat ostaşilor români în retragere spre Prut. În ziua de 23 August 1944, Armata Română a întors armele împotriva armatei germane, iar frontul s-a mutat în mod fictiv cu 800 km spre vest, la graniţa cu Ungaria. În Basarabia frontul s-a dizolvat, iar ruşii au trecut ca un tăvălug apocaliptic peste satele basarabene, semănând distrugere, groază şi moarte. În haosul refugiului, preotul Nicolae Stoian a rămas într-un adăpost în satul Speriaţi, la câţiva kilometri de Prut. Luptele în fapt încetaseră, dar hoardele roşii bete de alcool şi de simţământul învingătorului prădau, jefuiau, violau şi ucideau. În ziua de 25 august, spre seară, Nicolae Stoian, îmbrăcat în haina neagră de preot ortodox, a fost chemat de un sătean să-i boteze copilul care trăgea să moară. După ritul ortodox, o fiinţă umană nu putea fi înmormântată cu slujbă preoţească, dacă nu era botezată. După botezul copilului, preotul însoţit de 4 săteni, se întorcea către adăpostul improvizat, în care stătuse două zile şi două nopţi. În drumul lor pe o cărare s-au întâlnit cu trei ostaşi roşii, care hălăduiau beţi prin sat. După ce s-au încrucişat pe drum, la câţiva paşi, un soldat tânăr sovietic s-a întors şi a tras un cartuş în preot. Îşi alesese ca ţintă preotul, pe care l-a nimerit drept în ceafă. Ceilalţi săteni nu au fost atacaţi. L-a ucis numai pe preot ul Nicolae Stoian, pentru că ostaşul roşu aşa fusese învăţat de mic copil: şi preoţii sunt duşmani de moarte ai revoluţiei comuniste. L-a împuşcat mişeleşte, alăturând această crimă sutelor de mii de crime comise împotriva basarabenilor prin deportare, schingiuire şi ucideri bestiale începând cu sfârşitul lunii iunie 1940 şi după căderea frontului în 1944. Dar cine a fost preotul Nicolae Stoian, unde şi mai ales, cum a păstorit acest preot ? La aceste întrebări voi căuta să răspund în cele ce urmează. Nicolae Stoian s-a născut într-o familie de preoţi. Tatăl său a fost tot preot peste satele Teleşeu şi Sămănanca, judeţul Orhei. Preotul Dimitrie Stoian, tatăl, a păstorit vreme de 36 de ani şi a contribuit la înălţarea unei strălucite biserici, ctitorie a boierilor ruşi Cristi şi Ruso, boieri de origine moldoveană. Istoria vorbită de prin anii ?38-?39 spunea că Dimitrie Cantemir luase drumul pribegiei la ruşi, împreună cu boierii Cristea şi Rusu, familii devenite sub ţari Cristi şi, respectiv, Ruso. Pravoslavnicii Cristi şi Ruso au dăruit sătenilor de pe moşiile lor o biserică fastuoasă, cu icoane aurite, veşminte scumpe şi cărţi bisericeşti argintate. Sunetele clopotelor bisericii, turnate de meşteri vestiţi din Kiev şi Novgorod, se auzeau peste sate. Chiar şi crucea mare de pe clopotniţă era aurită. În anul 1928, preotul Dimitrie Stoian s-a stins din viaţă, fiind urmat la parohie de fiul său Nicolae. Acesta absolvise încă din 1919 Seminarul Teologic din Chişinău. Ca toate seminarele de preoţi, seminarul din Chişinău a fost de fapt şi un aşezământ de cultură. Până în 1918 era vorba de o cultură preponderent slavă, dar care recunoştea culturii moldovene locul ei binemeritat. Profesorii teologi, educaţi la Kiev, erau în majoritate de origine basarabeană. Acestor intelectuali se datoreşte în bună măsură faptului că preoţimea educată la acest Seminar Teologic practica slujba şi în limba română. Unul dintre aceşti profesori a fost şi Alexei Mateevici, cu studii la Kiev, devenit profesor la Seminarul Teologic Chişinău şi care s-a dovedit a fi şi un neobosit cărturar în etnografia şi folclori stica română. Tinerii seminarişti din Chişinău cunoşteau bine autori şi poeţi ruşi precum Tolstoi, Dostoievschi, Cehov, Puşkin şi Lermontov. Dar nu le erau străini nici autori şi poeţi moldoveni, ca de pildă Donici şi Eminescu. Aşa că tânărul Nicolae, absolvent al seminarului în anul 1919, a beneficiat de o educaţie bi-culturală, având astfel o cultură slavă fondată, iar în paralel, cultura română reflectată în cunoaşterea şi practicarea limbii române literare, cunoaşterea istoriei ţării şi scriitorilor români şi în special moldoveni, cât şi a folclorului moldovean. Tânărul Nicolae era profund conştient că aparţinea acestui popor român basarabean. Şi nu rareori, atunci când bruma de intelectuali ai satelor se strângeau fie la o aniversare, fie la o sărbătoare, Nicolae le reamintea cuv intele lui Stere din 27 martie 1918 la Adunarea Sfatului Ţării din Chişinău: "Poporul român n-a venit aici din afară, aici s-a născut, aici s-au fiert diversele elemente din care s-a creat acest neam. Noi n-avem unde pleca şi nimeni nu are dreptul să ne gonească din ţara noastră." Cu acest fundament de cultură, întregit cu educaţia religioasă ortodoxă, tânărul Nicolae a absolvit seminarul din Chişinău. Nicolae Stoian era al doilea născut între cei 11 copii ai părintelui Dimitrie. Când Nicolae a absolvit seminarul, tatăl său Dimitrie, care era suferind, l-a îndemnat să lucreze întâi ca învăţător pentru a fi un sprijin financiar familiei. Tânărul Nicolae nu s-a preoţit imediat, ci a urmat sfatul tatălui şi s-a decis să lucreze ca învăţător într-un sat mai apropiat, pentru a fi în preajmă să ajute familia. Când tatăl, părintele Dimitrie, a trecut în lumea drepţilor, Nicolae i-a urmat la parohie. Urmând canoanele ortodoxe, Nicolae se căsătoreşte înainte de a se preoţi. În 1928 a luat de soţie pe Teodosia Modval, fiică de răzeşi moldoveni din Recea Lăpuşnei, cu hrisov de la Domnul Ştefan. Cei doi "părinţi", tatăl Dimitrie şi fiul Nicolae, au păstorit peste o jumătate de secol c ele două sate, Teleşeu şi Sămănanca. Preotul Nicolae Stoian a fost un "părinte" în adevăratul sens al cuvântului. Cu vorba, dar şi cu fapta, el a propovăduit învăţătura Mântuitorului, pe înţelesul ţăranilor, care, în cea mai mare parte şi în acele timpuri, erau analfabeţi. După 1918, administraţia românească a început un proces de alfabetizare prin introducerea alfabetului latin în şcoli. Procesul alfabetizării a avut un ritm lent şi era departe de a fi fost finalizat în 1940. În aceste condiţii, înţelegerea învăţăturii religioase ortodoxe era determinată de nivelul de înţelegere şi cultură al credincioşilor şi nu putea avea succes decât prin prezenţa permanentă a ierarhului în mijlocul acestor oameni simpli. Preotul Nicolae le vorbea copiilor la şcoală - dar şi ţăranilor analfabeţi -, despre cele 10 porunci: "Să nu furi, să nu ucizi, să-ţi iubeşti aproapele... Să crezi în Mântuitor". Să crezi în Dumnezeu pentru că prin credinţa la nevoie, "Domnul va fi lângă tine." Cu aceste fraze scurte care reflectă un profund creştinism asociat cu un bun simţ elementar, preotul Nicolae reuşea ca sentimentul de credinţă să fie adânc aşezat în inima şi cugetul enoriaşilor. Copiii, femeile şi bărbaţii de toate vârstele ştiau şi se rugau murmurând două rugăciuni: "Crezul" şi Rugăciunea domnească "Tatăl nostru". Aceasta din urmă era de regulă rugăciunea de seară, înainte de culcare a mirenilor de toate vârstele. La slujbele bisericeşti de duminică preotul nu se lansa în predic i şi interpetări ale scrierilor biblice, pe care oricum bieţii ţărani nu le-ar fi priceput în sensul lor adânc filozofic. Predica simplu, cu pilde din viaţa lui Isus şi a apostolilor, împletite cu întâmplări şi evenimente din viaţa de zi cu zi a ţăranilor. Se ştie că viaţa acestor oameni era pe atunci grea, plină de lipsuri. Preotul Nicolae Stoian reuşise să-i înveţe pe oameni că puteau mai uşor să supravieţuiască prin credinţă şi iubire: "Fă bine şi Dumnezeu te va răsplăti înzecit" le spunea adesea parohul credincioşilor. Părintele Nicolae a avut un suflet deosebit, care a ştiut să trăiască ca un om simplu, în mijlocul oamenilor de rând care îl considerau un adevărat sprijin.Era iubit şi stimat pentru că era tot timpul aproape de inima şi sufletul ţăranilor. Era respectat de învăţătorii şi funcţionarii satelor, pentru că reuşea întotdeauna să le insufle duhul creştinesc. La întâlnirile regulate ale cercurilor de învăţământ, preotul Nicolae era un vorbitor preferat, ascultat cu respect şi atenţie. Un învăţător mai tânăr îmi relata odată că preotul Nicolae spunea că credinţa în Dumnezeu "este pilonul principal al vieţii: consolidează sistemul nervos şi-i dă vieţii un ţel." În acelaşi timp, acest preot cultiva deopotrivă sentimentul de obârşie moldoveană. Am întâlnit & #355;ărani în Teleşeu care mi-au spus: "Noi de la Râm ne tragem, ş-am avut domnitori vrednici ca Ştefan, ziditorul de biserici şi cetăţi şi la fel şi Vasile Lupu." I-am întrebat atunci de unde ştiau aceste lucruri? De la şcoală? "De la părintele Nicolae, de unde să le ştim altfel? La câte o întâlnire a preoţilor, învăţătorilor şi altor intelectuali ai satului, părintele Nicolae îl evoca uneori pe profesorul său Alexei Mateevici, căzut ca preot militar la Mărăşeşti. Acesta scrisese balada "Limba noastră", care astăzi, ca şi atunci era cunoscută peste tot. Mai puţin cunoscute erau şi alte versuri ale preotului poet, pe care părintele Nicolae, când avea bună dispoziţie, le recita pentru a aminti cine suntem: "În Bugeac la Căuşeni,/ Dorm strămoşii moldoveni,/ Numai pietre de mormânt,/ Mai păstrează al lor cuvânt". Sunt câteva lucruri semnificative din viaţa părintelui Nicolae, care au continuat opera tatălui său, părintele Dimitrie. Au păstorit amândoi mai bine de 50 de ani peste cele două sate. În această perioadă de timp nu s-a comis nicio fărădelege pe "cuprinsul bisericii" din Teleşeu. Niciun furt, niciun viol, niciun omor, cum de altfel s-a mai întâmplat prin alte parohii. Asta spune mult şi ar trebui scris în piatră. Un alt fapt la fel de semnificativ a fost următorul, când la începutul lunii mai 1944 a plecat din Banat, unde era refugiat cu familia, soţia lui i-a spus în pragul uşii: "Nicolae, te duci la o svârlită de băţ de Orheiul ocupat de ruşi. Avem 3 copii încă mici. Dacă se rupe frontul şi dau ruşii peste tine, lasă haina de preot ortodox, că altfel te vor împuşca!" Răspunsul a venit parcă din Biblie: "Eu m-am căsătorit cu biserica lui Hristos. Orice s-ar întâmpla eu nu pot lăsa haina asta neagră de preot ortodox." Şi s-a întâmplat... Şi încă un fapt profund simbolic care reclamă respect si reverenţă. După ce ostaşii roşii l-au împuşcat, l-au jefuit, lăsându-l fără hainele preoţeşti şi restul îmbrăcăminţii, chiar şi fără încălţăminte, doi ţărani l-au îngropat în grabă la marginea unui pârâu, la locul crimei. În preajmă zăcea ruptă în bucăţi scrisoarea băiatului lui, rânduri scrise din Banat cu o lună înainte: "Tată, hai vino la noi!" Aşa a putut fi identificat după câteva zile de către o soră de-a preotului mormântul lui provizoriu. Au ajutat-o ţăranii să-l dezgroape şi să-l înmormânteze la o margine de cimitir, fără preot, într-un mormânt fără cruce. În loc de sicriu a avut parte de o pânză mare de in, în care a fost înfăşurat trupu l lui gol. Un giulgiu, ca pe vremea primilor creştini, un giulgiu de martir. Viaţa preotului Nicolae Stoian a fost o pildă care ar trebui urmată cu adâncă reverenţă pentru drumul drept pe care ierarhul l-a urmat în acele vremi zguduite ale istoriei. Jertfa vieţii lui are o adâncă semnificaţie pentru urmaşii lui, şi este una dintre milioanele de simboluri care ar trebui să ne aducă veşnic aminte dezumanizarea unei lumi fără creştinism şi fără valorile ei morale. Poate că aşa a dorit să moară, simplu, cum a şi trăit, în slujba bisericii lui Hristos. Fie-i ţărâna uşoară! Acesta a fost părintele Nicolae Stoian.
Posted on: Wed, 26 Jun 2013 07:33:29 +0000
Trending Topics
Recently Viewed Topics
© 2015